O apărare europeană bazată pe națiuni: realismul securității continentale

Istoria recentă a spulberat iluziile geopolitice ale ultimelor decenii. Ideea că continentul ar putea trăi într-o bulă eternă de pace, delegând în totalitate securitatea sa Statelor Unite și renunțând în același timp la propriile capacități militare, s-a dovedit a fi o greșeală strategică tragică. Astăzi, Europa se confruntă cu necesitatea urgentă și inevitabilă de a-și construi o adevărată capacitate de apărare și descurajare.

Cu toate acestea, o abordare realistă și conservatoare ne impune să clarificăm încă de la început un aspect fundamental: construirea apărării europene nu înseamnă cedarea suveranității naționale către un superstat birocratic de la Bruxelles și nici crearea unei „armate unice” conduse de un minister central, detașat de voința statelor individuale. Securitatea națională rămâne prerogativa primordială și fundamentală a națiunilor suverane.

Adevărata forță a apărării europene rezidă în interoperabilitate și în cooperarea strategică dintre națiuni suverane. Construirea unui pilon european puternic în cadrul Alianței Atlantice (NATO) este cea mai eficientă modalitate de a garanta securitatea continentului. Statele membre trebuie, în primul rând, să își respecte angajamentele financiare privind cheltuielile de apărare, aducând cheltuielile militare la 2 % din PIB și alocând aceste resurse modernizării forțelor armate naționale.

Un pilon fundamental al acestei noi paradigme trebuie să fie autonomia industriei europene de apărare. În prezent, prea multe țări europene achiziționează sisteme de armament și tehnologii de la actori din afara UE, creând dependențe strategice dăunătoare. O Europă puternică trebuie să dezvolte o politică industrială de apărare care să sprijine companiile și lanțurile de producție ale continentului, să creeze locuri de muncă care necesită competențe de înaltă calificare, să stimuleze cercetarea tehnologică și să asigure suveranitatea industrială.

În plus, apărarea europeană nu se poate limita doar la frontiera de est. O viziune conservatoare și strategică trebuie să acorde o atenție egală „frontului sudic” și regiunii mediteraneene în ansamblu, unde instabilitatea politică, protecția rutelor comerciale maritime și controlul fluxurilor de migrație nereglementate reprezintă amenințări directe la adresa securității naționale a statelor membre.

Apărarea comună înseamnă cooperare industrială, coordonare tactică, protecția comună a frontierelor externe și exerciții integrate între forțele armate naționale. Numai pornind din nou de la mândria și responsabilitatea fiecărui stat în parte putem construi o Europă cu adevărat respectată pe scena mondială, capabilă să-și apere valorile, cetățenii și rădăcinile.

Arnone Giuseppe