Subscribe
Retragerea rapidă a grupului de experți anunțată de Kaja Kallas nu demonstrează că cooperarea europeană nu este necesară. Dimpotrivă, aceasta evidențiază nevoia urgentă de a clarifica responsabilitățile, prioritățile și rezultatele așteptate. Europa dispune în prezent de fonduri și instrumente. Ceea ce îi lipsește încă este capacitatea de a le transforma rapid într-un mijloc de descurajare credibil.
La 1 septembrie, în urma reuniunii informale a miniștrilor apărării din UE de la Wicklow, Kaja Kallas a anunțat înființarea unui nou Grup la nivel înalt pentru apărare. Acesta urma să reunească personalități politice și militare de rang înalt din mai multe țări europene, precum și reprezentanți ai Regatului Unit și ai Ucrainei, pentru a propune modalități de a elimina mai rapid lacunele Europei în materie de capacități convenționale în cadrul NATO.
Înaltul Reprezentant a identificat o problemă reală. Așa cum a recunoscut chiar ea, creșterea cheltuielilor nu garantează automat succesul. Europa se confruntă în continuare cu deficiențe grave în ceea ce privește apărarea aeriană, muniția și pregătirea operațională. În cadrul aceleiași conferințe de presă, Kallas a remarcat că rachetele de interceptare pentru apărarea aeriană erau insuficiente peste tot și că țările europene nu acționau suficient de repede. Diagnosticul prezentat în transcrierea oficială a declarațiilor sale era greu de contestat.
Cu toate acestea, grupul nu a fost înființat niciodată. Prezentarea sa, programată pentru 7 septembrie, a fost anulată cu doar câteva ore înainte de eveniment. Potrivit Defense News, Franța, Germania și Italia au ridicat obiecții puternice. Se pare că unele guverne se temeau că acest grup ar fi duplicat activitatea desfășurată deja de Comisia Europeană, Serviciul European de Acțiune Externă, Agenția Europeană de Apărare și NATO.
Acest episod nu merită nici batjocură, nici o interpretare excesiv de simplistă. Kallas a avut dreptate să ceară o mai mare rapiditate. Statele membre aveau însă, de asemenea, dreptul să întrebe ce mandat politic ar avea noul organism, în fața cui ar fi responsabil și cum s-ar integra recomandările sale în procesele existente. În politica de apărare, urgența nu elimină necesitatea legitimității. Dimpotrivă, ea face ca legitimitatea să fie și mai importantă.
Un peisaj instituțional deja aglomerat
Cazul este deosebit de semnificativ deoarece coincide cu publicarea unui nou raport al Curții de Conturi Europene, „Politica de apărare a UE în prim-plan”. Raportul descrie o Europă care nu mai stă pe loc. Între 2020 și 2025, cheltuielile de apărare ale statelor membre ale UE au crescut cu aproximativ 79 %. Pentru perioada 2021–2027, Uniunea a alocat 11,3 miliarde de euro pentru programe legate de apărare, a redirecționat aproximativ 20,6 miliarde de euro din alte fonduri către obiective de apărare și a pus la dispoziție până la 150 de miliarde de euro sub formă de împrumuturi.
Prin urmare, fondurile încep să curgă. Numărul instrumentelor a crescut, de asemenea: Fondul European de Apărare, PESCO, SAFE, programele de producție a muniției, achizițiile comune, programele de mobilitate militară și diverse inițiative industriale. Acestea vin în completarea măsurilor naționale și a planificării NATO.
Cu toate acestea, Curtea de Conturi constată în continuare stocuri insuficiente de muniție și rachete, termene lungi de producție, dependența de furnizori non-europeni și blocaje în infrastructura de transport. Cea mai importantă concluzie a sa nu se referă la suma de bani angajată, ci la transformarea acestor fonduri în rezultate. Alocările de fonduri și obiectivele de cheltuieli nu generează imediat capacități operaționale.
Curtea avertizează, de asemenea, că politica de apărare a UE se caracterizează printr-un cadru instituțional complex și o guvernanță pe mai multe niveluri, ceea ce generează probleme substanțiale de coordonare și sporește riscul suprapunerii responsabilităților. Aceasta este tocmai dificultatea evidențiată de inițiativa Kallas. Un nou comitet de coordonare poate părea o soluție dinamică, dar devine contraproductiv atunci când nimeni nu poate explica ce va decide acesta, ce activități existente va înlocui sau cine va fi tras la răspundere politic pentru concluziile sale.
Europa nu își poate măsura progresul prin numărarea strategiilor, a grupurilor operative și a acronimelor. Progresul trebuie măsurat în linii de producție active, contracte pe termen lung, interceptori disponibili, sisteme interoperabile, personal instruit și infrastructură capabilă să transporte rapid trupe și echipamente pe întreg continentul.
Cooperarea nu trebuie să ascundă responsabilitatea
Opunerea față de proliferarea unor noi organisme nu înseamnă susținerea a 27 de politici de apărare izolate. Nicio țară europeană care acționează în totalitate pe cont propriu nu poate suporta în mod eficient costurile apărării antirachetă, ale comunicațiilor securizate prin satelit, ale tehnologiilor hipersonice sau ale sistemelor fără pilot avansate. Cooperarea este indispensabilă.
Însă cooperarea înseamnă împărțirea rațională a sarcinilor. Nu înseamnă transferarea automată a fiecărei chestiuni către un nivel instituțional superior.
Uniunea Europeană dispune de instrumente utile pentru a sprijini cercetarea, a stimula cererea agregată, a facilita achizițiile comune, a finanța infrastructura cu dublă utilizare și a consolida lanțurile de aprovizionare industriale. Aceasta poate contribui la standardizare și la reducerea obstacolelor care continuă să fragmenteze piața europeană a apărării. De asemenea, își poate folosi ponderea economică pentru a oferi întreprinderilor comenzile pe termen lung și previzibile necesare pentru a justifica înființarea de noi fabrici și o capacitate de producție mai mare.
Planificarea militară, obiectivele privind capacitățile și structurile de comandă trebuie totuși să rămână în concordanță cu NATO, organizație din care fac parte 23 dintre cele 27 de state membre ale UE. La summitul de la Haga, aliații s-au angajat să aloce 5 % din PIB pentru apărare și securitate până în 2035: cel puțin 3,5 % pentru necesitățile militare de bază și până la 1,5 % pentru infrastructură, reziliență și baza industrială de apărare. Declarația oficială a NATO impune, de asemenea, aliaților să prezinte planuri anuale care să stabilească o traiectorie credibilă către atingerea acestor obiective.
Aceasta este problema politică centrală. Apărarea nu este un domeniu de reglementare obișnuit. Ea implică mobilizarea forțelor armate, alocarea unor resurse publice substanțiale și, în circumstanțe extreme, luarea unor decizii care afectează viețile cetățenilor și supraviețuirea statului. Prin urmare, responsabilitatea finală trebuie să rămână identificabilă: guvernele trebuie să răspundă în fața parlamentelor și a alegătorilor, acționând în cadrul unor alianțe stabilite prin tratate încheiate de comun acord.
Curtea de Conturi însăși subliniază că tratatele europene ancorează ferm apărarea în suveranitatea statelor membre și că politica de apărare a UE rămâne, în esență, interguvernamentală. Aceasta nu este doar o limitare depășită care ar putea fi ocolită prin mecanisme administrative. Ea decurge din natura securității naționale și din legitimitatea democratică necesară pentru exercitarea puterii militare.
Mai mulți bani presupun o mai mare responsabilitate
Dezbaterea va căpăta o importanță și mai mare în cadrul negocierilor privind următorul buget pe termen lung al UE. Pe 10 septembrie, Ursula von der Leyen a reamintit că Comisia a propus 131 de miliarde de euro pentru apărare, securitate și spațiu — de cinci ori mai mult decât fondurile disponibile în prezent. Aceasta este o propunere, nu o decizie finală, dar indică în mod clar direcția în care intenționează să se îndrepte Bruxelles. În discursul său de la Paris, președinta Comisiei a subliniat, de asemenea, necesitatea de a asigura industriei europene o cerere stabilă, astfel încât aceasta să poată investi la scară largă.
O astfel de ambiție s-ar putea dovedi utilă, dar perspectiva unei finanțări substanțial mai mari face ca o delimitare clară a responsabilităților să fie și mai necesară. Cine va stabili prioritățile? În funcție de ce cerințe operaționale? Cum vor fi măsurate rezultatele? Care organism va supraveghea utilizarea fondurilor? Și cum se va evita ca stimulentele naționale, fondurile europene și planificarea NATO să finanțeze programe concurente sau care se suprapun?
Conservatorismul responsabil nu răspunde automat cu „nu” ori de câte ori se propune o cheltuială comună. El se întreabă dacă fiecare euro va produce un efect strategic verificabil și dacă fiecare exercitare a puterii este însoțită de responsabilitate politică. Un program nu ar trebui evaluat în funcție de fastul lansării sale, ci de capacitatea sa de a furniza echipamente funcționale într-un interval de timp adecvat amenințării.
Europa trebuie, de asemenea, să împiedice ca preferința pentru propria industrie de apărare să devină un dogmă care să stea în calea nevoilor operaționale urgente. Consolidarea bazei industriale a continentului este esențială pentru reducerea dependențelor periculoase. Însă, atunci când o capacitate necesară de urgență nu este încă disponibilă din partea furnizorilor europeni, guvernele responsabile trebuie să aibă libertatea de a achiziționa ceea ce au nevoie, asigurând în același timp interoperabilitatea, întreținerea și controlul asupra tehnologiilor critice. Curtea de Conturi solicită, de asemenea, un echilibru între autonomia industrială pe termen lung și cerințele militare pe termen scurt.
Politica de apărare trebuie evaluată în funcție de rezultate
Eșecul Grupului la nivel înalt nu oferă un răspuns la întrebarea care l-a determinat pe Kallas să propună înființarea acestuia. Cum poate Europa să-și acopere mai repede lacunele în materie de capacități? Este însă puțin probabil ca răspunsul să reiasă dintr-un alt raport elaborat de personalități de seamă.
Punctul de plecare ar trebui să fie prioritățile care au fost deja identificate: apărarea aeriană și antirachetă, muniția, dronele, războiul electronic, întreținerea, mobilitatea militară, protecția infrastructurii critice și capacitățile spațiale securizate. Pentru fiecare domeniu, ar trebui să existe un stat sau un grup de state responsabile, o cerință convenită în cadrul NATO, un calendar industrial, contracte pe termen suficient de lung și criterii publice prin care să poată fi măsurat progresul.
Uniunea Europeană poate acționa ca factor multiplicator industrial și financiar al acestui efort. NATO trebuie să asigure coerența operațională. Statele membre trebuie să pună la dispoziție forțele, să ia deciziile și să rămână responsabile democratic pentru acestea. Atunci când aceste trei niveluri cooperează în conformitate cu responsabilități clar definite, Europa devine mai puternică. Atunci când ele concurează pentru a conduce aceeași politică, numărul reuniunilor crește, în timp ce capacitățile necesare ajung cu întârziere.
Lecția săptămânii trecute nu este că Europa ar trebui să coopereze mai puțin. Ci că Europa trebuie să-și organizeze cooperarea mai eficient și să o evalueze pe baza rezultatelor concrete. O nouă instituție poate elabora încă un document. Un contract bine structurat poate duce la realizarea unui interceptor, a unei rețele de comunicații securizate sau a unei brigăzi pregătite de luptă. În contextul strategic actual, aceasta este diferența care contează.