Subscribe
Andrius Kubilius susține că schimbarea strategiei americane, dependența tehnologică și industriile fragmentate forțează Uniunea Europeană să își asume întreaga responsabilitate pentru propria securitate.
Uniunea Europeană nu mai poate presupune că Statele Unite vor rămâne coloana vertebrală incontestabilă a securității sale. Acesta este avertismentul dur lansat de Andrius Kubilius, comisarul european pentru apărare și spațiu, într-un interviu acordat emisiunii italiene de investigații Report. Atlantist de o viață și fost prim-ministru al Lituaniei, Kubilius se confruntă acum cu o realitate pe care odată se străduia să și-o imagineze: Washingtonul își redefinește prioritățile, iar Europa trebuie să se pregătească să rămână pe cont propriu.
Kubilius menționează cea mai recentă Strategie de securitate națională a SUA, elaborată de gânditori precum Elbridge Colby, în prezent înalt funcționar al Pentagonului. Mesajul de bază este clar: Statele Unite nu mai cred că pot sau ar trebui să supravegheze întregul glob. În schimb, își propune să împiedice o singură putere să devină dominantă într-o anumită regiune, cu un accent deosebit pe contracararea Chinei în Asia. În acest cadru, o Uniune Europeană mai puternică și mai autonomă nu mai este văzută ca un avantaj fără echivoc, ci potențial ca o putere regională rivală.
„Nu sunt de acord cu această abordare”, spune Kubilius, subliniind că unitatea europeană rămâne vitală chiar și pentru interesele americane. Cu toate acestea, el recunoaște că relațiile transatlantice sunt deja în schimbare. „Trebuie să acceptăm acest lucru în mod rațional și să începem să ne pregătim imediat”, susține el. Pentru el, aceasta înseamnă asumarea unei responsabilități directe pentru apărarea Europei, în loc să se bazeze pe termen nelimitat pe garanțiile SUA.
Întrebarea centrală este, așadar, cine va conduce apărarea europeană într-o lume în care sprijinul american s-ar putea diminua. Kubilius descrie momentul actual ca fiind o fază de tranziție. În ultimul an, activitatea sa s-a axat pe „apărarea materială”: creșterea producției și achizițiilor de arme. Însă limitele instituționale ies acum în evidență. Așa-numitul „pilon european al NATO” rămâne slab definit, chiar dacă NATO în sine continuă să fie indispensabilă. Apărarea colectivă, insistă Kubilius, nu este negociabilă, deoarece nicio țară europeană – oricât de mare ar fi – nu poate egala singură puterea militară a Rusiei.
În același timp, el evocă posibilitatea unor noi structuri de conducere. O idee în discuție este un Consiliu European de Securitate, care să reunească țări-cheie precum Germania, Franța, Italia, Regatul Unit și Polonia, alături de statele membre prin rotație și conducerea UE. Un astfel de organism ar putea oferi orientare politică în timpul crizelor majore de securitate, în special dacă angajamentul SUA va continua să slăbească.
Cu toate acestea, un obstacol major în calea autonomiei europene constă în dependența tehnologică. Kubilius critică deschis dependența Europei de sistemele de armament fabricate în SUA. Deși recunoaște calitatea acestora, el avertizează cu privire la riscurile pe care le implică controalele americane asupra exporturilor, în special Regulamentul privind traficul internațional de arme (ITAR). În conformitate cu aceste norme, Washingtonul își păstrează puterea de a limita modul și locul în care pot fi utilizate armele de origine americană, chiar și după ce acestea au fost vândute.
El citează exemplul Ucrainei: Rachetele cu rază lungă de acțiune fabricate în Franța au fost autorizate să atace teritoriul rus, în timp ce rachetele britanice care conțineau componente americane nu au fost autorizate, deoarece Washingtonul a refuzat permisiunea. „Dacă un guvern cumpără arme, trebuie să fie sigur că armata sa le poate folosi când și unde este necesar”, susține Kubilius. „Fără să trebuiască să ceară permisiunea altcuiva”. Pentru el, aceasta este dovada că Europa trebuie să construiască o autonomie strategică reală în domeniul apărării.
Totuși, atingerea acestui obiectiv va necesita timp. Majoritatea cheltuielilor pentru apărare continuă să provină din bugetele naționale, în timp ce resursele proprii de apărare ale UE sunt infime prin comparație – aproximativ o sutime din ceea ce cheltuiesc statele membre în mod colectiv. Acest lucru creează un cerc vicios: țările cumpără arme neeuropene deoarece industria europeană nu are capacitatea necesară, iar industria europeană rămâne slabă deoarece țările nu investesc în ea. Întreruperea acestui cerc este una dintre principalele priorități ale lui Kubilius.
Fragmentarea este o altă provocare. Inițiativele concurente, cum ar fi Inițiativa europeană de protecție a cerului a Germaniei și „Domul Michelangelo” propus de Italia, promovat de directorul general al Leonardo, Roberto Cingolani, ilustrează modul în care interesele naționale prevalează adesea asupra coordonării. Kubilius spune că a vorbit deja cu Cingolani și că plănuiește o masă rotundă după Anul Nou între părțile interesate din Italia și Germania pentru a explora o cale comună de urmat. „Avem nevoie de o apărare aeriană europeană foarte curând”, subliniază el.
În cele din urmă, Kubilius abordează o problemă sensibilă din punct de vedere politic: costul apărării. Creșterea cheltuielilor militare, admite el, va necesita alegeri bugetare dificile. Dar el prezintă alternativa în termeni foarte clari. Dacă Europa nu reușește să descurajeze Rusia – permițându-i să se impună în Ucraina și să amenințe potențial statele membre ale UE – modelul social pe care europenii îl prețuiesc se va prăbuși oricum. „Asta”, conchide el, „este ceea ce ne-ar distruge cu adevărat modul de viață”.
În opinia lui Kubilius, a sosit momentul adevărului strategic al Europei. Întrebarea nu mai este dacă UE vrea să se apere, ci dacă își poate permite să nu o facă.
Alessandro Fiorentino