Subscribe
Spania alunecă în ceea ce demografii numesc acum o iarnă demografică: o prăbușire prelungită a ratei natalității care îi transformă economia, structura socială și sentimentul de continuitate. Cele mai recente cifre ale Institutului Național de Statistică (INE) descriu o imagine sumbră: în 2024, Spania a înregistrat doar 322 000 de nașteri, cel mai mic număr de la începutul înregistrărilor. Rata fertilității a scăzut la 1,19 copii pe femeie, cu mult sub pragul de înlocuire de 2,1 și printre cele mai scăzute din Europa.
Între timp, speranța de viață continuă să crească – acum este de 83,3 ani, una dintre cele mai ridicate la nivel mondial – creând o societate care nu numai că se micșorează, dar îmbătrânește rapid. Până în 2050, aproape patru din zece spanioli vor avea peste 65 de ani, conform previziunilor Eurostat. Consecințele economice sunt imediate și grave: mai puțini lucrători trebuie să susțină mai mulți pensionari, punând la încercare sistemul de pensii, asistența medicală și finanțele publice.
Familia dispărută
În spatele acestor cifre se ascunde o revoluție socială tăcută. Rata căsătoriilor a scăzut cu mai mult de 50 % din anii 1980, iar vârsta medie a primelor mame a crescut la 32,1 ani, cea mai ridicată din Uniunea Europeană. Unul din zece copii din Spania se naște acum la o mamă de peste 40 de ani, iar una din patru sarcini se termină prin avort.
Rezultatul este vizibil în componența gospodăriilor spaniole. În prezent, doar 25% dintre gospodării au un copil sub 18 ani, față de 30% în urmă cu un deceniu. Trei sferturi din gospodării sunt compuse exclusiv din adulți, ceea ce reflectă nu numai scăderea numărului de nașteri, ci și fragmentarea rețelelor familiale tradiționale. Potrivit Eurostat, 29% din gospodăriile din Spania sunt acum unipersonale, un nivel record care se corelează cu creșterea ratelor de singurătate și a problemelor de sănătate mintală.
Experții avertizează că erodarea vieții de familie a devenit autoperpetuantă: cu cât sunt mai puțini copii, cu atât mai puțini viitori părinți va avea o națiune. Sentimentul de continuitate a familiei – bunici, veri, unchi – se diminuează, lăsând un peisaj social din ce în ce mai marcat de izolare.
Iluzia imigrației
La prima vedere, imigrația pare să contrabalanseze aceste tendințe. Peste nouă milioane de rezidenți născuți în străinătate trăiesc în prezent în Spania și, incluzând copiii lor născuți în Spania, imigranții din prima și a doua generație reprezintă aproximativ 23% din populația totală. Începând din 2015, Spania a câștigat un număr net de 3,6 milioane de imigranți, majoritatea din America Latină, Africa de Nord și Europa de Est.
În 2023, 31% dintre nou-născuți aveau o mamă născută în străinătate, iar mai mult de o treime aveau cel puțin un părinte născut în străinătate. În Catalonia, această cifră depășește 50%. Imigrația a devenit singura sursă de creștere a populației într-o țară în care sporul natural (nașteri minus decese) este în prezent în mod constant negativ.
Cu toate acestea, experții avertizează că aceasta nu este o soluție pe termen lung. Imigranții tind să adopte modelele de fertilitate ale țării gazdă în decurs de o generație, iar noii veniți din Spania nu fac excepție. A doua generație – cei născuți și educați în Spania – prezintă rate ale natalității similare cu cele ale spaniolilor nativi. În plus, afluxurile la scară largă exercită o presiune tot mai mare asupra sistemelor de locuințe, educație și asistență medicală, deja solicitate de îmbătrânirea populației autohtone.
Rata șomajului în Spania rămâne de peste 11 %, cu peste patru milioane de persoane șomere sau subocupate. În același timp, cererea de forță de muncă pentru locuri de muncă slab calificate a atras sute de mii de migranți, dintre care mulți se confruntă cu calificări limitate și cu probleme de integrare. Rezultatul este un paradox: șomajul ridicat coexistă cu afluxul rapid de populație, generând tensiuni sociale și fiscale pe care nicio politică guvernamentală nu le-a reușit încă să le reconcilieze.
Costul economic al declinului
Contracția demografică nu este doar o provocare socială, ci și o amenințare macroeconomică. Mai puțini lucrători înseamnă productivitate mai scăzută, creștere mai lentă și poveri fiscale mai mari pentru clasa de mijloc în scădere. Banca Spaniei estimează că, fără o inversare a tendințelor privind fertilitatea, populația țării în vârstă de muncă va scădea cu șase milioane până în 2050.
Sistemul de pensii, care înregistrează deja deficite persistente, se confruntă cu riscuri de insolvabilitate pe măsură ce raportul de dependență se înrăutățește. În 1980, existau cinci lucrători pentru fiecare pensionar; în prezent, sunt doar doi, iar până la mijlocul secolului, vor fi doar 1,3. În același timp, cheltuielile cu asistența medicală – care reprezintă deja 10% din PIB – continuă să crească pe măsură ce populația în vârstă necesită îngrijiri cronice.
„Spania îmbătrânește în stagnare”, avertizează un raport recent CEU-CEFAS, observând că în fiecare an scăderea numărului de nașteri coincide cu o datorie publică record și o creștere a cheltuielilor sociale. Situația, concluzionează raportul, „este structural nesustenabilă dacă țara nu redescoperă valoarea socială a familiei și a parentalității”.
Rădăcinile culturale ale crizei
În timp ce presiunile economice – costurile ridicate ale locuințelor, instabilitatea locurilor de muncă și serviciile limitate de îngrijire a copiilor – descurajează mulți tineri spanioli să aibă copii, criza este mai profundă decât constrângerile materiale. Ea este, de asemenea, culturală.
În societățile post-industriale, individualismul și secularizarea au erodat motivațiile tradiționale pentru viața de familie. Spania, cândva una dintre cele mai catolice națiuni din Europa, a cunoscut o dezafiliere în masă: doar 18% dintre spaniolii sub 35 de ani se identifică în prezent ca fiind catolici practicanți. Odată cu declinul credinței religioase se produce și un declin al instituțiilor – căsătoria, paternitatea și comunitatea – care se bazează pe un sens moral comun.
Sociologii numesc acest lucru „societatea post-familială”: o societate în care libertatea personală și mobilitatea în carieră sunt mai importante decât continuitatea și îngrijirea. Consecințele sunt subtile, dar profunde. Atunci când familia este redusă mai degrabă la un stil de viață decât la o vocație, instinctul colectiv de reproducere scade. Copiii devin o povară, nu o binecuvântare; viitorul, mai degrabă un risc decât o speranță.
Politici fără viziune
Guvernele spaniole succesive au reacționat lent. În ciuda anilor de avertismente, politica familială rămâne fragmentată și subfinanțată. Cheltuielile publice pentru prestațiile familiale reprezintă doar 1,3% din PIB, mai puțin de jumătate din media UE. Deducerile fiscale pentru copii sunt minime, disponibilitatea serviciilor de îngrijire a copiilor rămâne limitată, iar politicile privind concediul parental sunt în urma celor din Europa de Nord.
Puținele măsuri adoptate – cum ar fi modesta „alocație pentru copii” pentru familiile cu venituri mici – nu abordează decât în mică măsură descurajările structurale cu care se confruntă cuplurile din clasa de mijloc. Prețurile locuințelor, în special în Madrid și Barcelona, sunt prohibitive: în 2025, costul mediu pe metru pătrat a depășit 3 200 EUR, în timp ce salariile au stagnat. Pentru mulți tineri adulți, formarea unei familii este imposibilă din punct de vedere financiar înainte de împlinirea vârstei de treizeci de ani, moment în care fertilitatea începe să scadă brusc.
Calea de urmat
Unele țări europene încep să inverseze tendința. Franța și Ungaria, de exemplu, au introdus politici agresive în favoarea familiei, care combină scutiri fiscale, subvenții pentru îngrijirea copiilor și stimulente pentru locuințe. Rata fertilității din Franța, deși în scădere, rămâne în jurul valorii de 1,8, cea mai ridicată din UE. Ungaria a înregistrat creșteri modeste începând cu 2010, după ce a legat reducerea impozitelor și renunțarea la credite ipotecare de procreare.
Spania trebuie încă să urmeze exemplul. Pentru a face acest lucru ar fi nevoie de mai mult decât o reformă financiară – ar fi nevoie de o reorientare culturală. Politica familială trebuie tratată ca o construcție națională, nu ca un subiect de bunăstare de nișă. Impozitele și cheltuielile publice ar trebui să recompenseze gospodăriile care investesc în viitorul țării prin creșterea copiilor, în timp ce școlile și mass-media ar trebui să restabilească prestigiul vieții de familie și limbajul moral al angajamentului.
De asemenea, este esențial un cadru durabil pentru imigrație, care să acorde prioritate integrării, educației civice și competenței lingvistice, în loc să presupună că înlocuirea populației poate înlocui reînnoirea.
O chestiune de continuitate
Iarna demografică nu este un destin, dar este un avertisment. Spania a îndurat războaie, sărăcie și convulsii politice, însă niciodată până acum nu s-a confruntat cu amenințarea tăcută a dispariției prin uzură. Leagănul se golește; sălile de clasă sunt pe jumătate pline; birourile de pensii sunt pline.
Dacă națiunea care a populat odată Americile și a evanghelizat lumea nu se poate repopula singură, pierderea nu va fi doar demografică, ci și civilizațională. Provocarea de acum nu este doar să supraviețuim, ci să ne amintim de ce este importantă supraviețuirea.