Subscribe
Europa nu este guvernată. Ea este administrată.
Diferența nu este semantică. Guvernarea implică alegere, viziune, dezbatere. Administrația este procedurală. Birocratică. Indiferentă față de opoziție. Europa preferă astăzi cea din urmă. O numește neutralitate, sau competență, sau ordine bazată pe reguli. Dar, în practică, aceasta înseamnă guvernare fără responsabilitate și putere fără expunere.
Uniunea Europeană se îndreaptă spre a nu mai fi o alianță de națiuni care urmăresc obiective comune, ci mai degrabă un sistem de operare. Autoactualizare, autoapărare, autojustificare. Principala sa virtute este că nu poate fi oprit.
Managerii săi nu trebuie să câștige argumente. Ei trebuie doar să pună în aplicare proceduri și rezultate.
Iluzia unei guvernări imparțiale
Timp de multe decenii, UE s-a vândut ca o alternativă rațională la volatilitatea democratică. Tehnocrația, ni s-a spus, nu este ideologie. Este profesionalizare. Deciziile nu sunt luate de populiști sau de partide, ci de oameni cu expertiză, date, calificări.
Problema este că rezultatele urmează întotdeauna aceeași direcție.
Banca Centrală Europeană stabilește politica monetară. Aceasta pretinde că urmărește datele privind inflația. Cu toate acestea, politicile sale favorizează în mod constant deținătorii de active în detrimentul salariaților, băncile în detrimentul lucrătorilor, integrarea în detrimentul suveranității. Acesta nu este un rezultat neutru. Este un rezultat care nu poate duce decât la volatilitate politică și la creșterea unor mișcări politice radical diferite, fie ele de dreapta sau de stânga.
Comisia Europeană elaborează proiecte de regulamente pentru combaterea schimbărilor climatice. Aceasta insistă că știința este stabilită. Cu toate acestea, efectele sunt absorbite de fermierii irlandezi, minerii polonezi, pescarii olandezi, în timp ce producătorii multinaționali și speculatorii de credite de carbon își consolidează puterea. Din nou, acesta nu este echilibru. Este o stratificare.
O tehnocrație autentică ar fi supusă revizuirii. O adevărată clasă de experți ar fi concediată după un eșec. Dar la Bruxelles, eșecul este o calificare. Nu există niciun mecanism de înlocuire a celor care impun erori, deoarece aceștia nu au fost aleși niciodată.
Eșec fără costuri
Luați în considerare istoricul. Proiectul euro a secătuit economiile sudice, a provocat explozii economice neștiute, a adâncit dependența Germaniei de exporturi și a declanșat un ciclu de austeritate de zece ani. Criza migrației a fracturat coalițiile naționale, a destabilizat comunitățile și nu a fost niciodată soluționată. Achiziția COVID a fost un eșec la toate nivelurile.
Dar nu au urmat demisii. Nicio revenire. Nici o reglare de conturi publică.
Curtea Europeană de Justiție, Comisia, BCE – acestea nu sunt organe ale vieții democratice. Acestea sunt bucle închise. Ele nu reflectă opinia publică. Ele nu răspund la alegeri. Nu se tem de opoziție. Aparența de unitate este fabricată printr-un truc simplu: politica este mutată de la parlamente la proceduri. De la politică la proces.
Iar procesul, odată stabilit, devine propria sa apărare. Nu poate fi dezmembrat pentru că nu mai este recunoscut ca fiind politic. A-l pune la îndoială înseamnă a fi etichetat ca fiind înapoiat, neeuropean sau de extremă dreaptă.
Regula fără alternative
Fantezia post-politică a Europei este că toate deciziile majore au fost deja luate și că munca rămasă este doar punerea în aplicare. Politica climatică este stabilită. Politica monetară este științifică. Fluxurile migratorii sunt inevitabile. Globalizarea economică este ireversibilă. Progresul social este unidirecțional.
Nu există loc pentru abateri. Doar întârziere.
Atunci când guvernele naționale deviază, așa cum a făcut Ungaria cu privire la cultură, Polonia cu privire la reforma judiciară sau Slovacia cu privire la sancțiuni, răspunsul nu este negocierea. Este o pedeapsă financiară. Bruxelles-ul reține fondurile. Sunt lansate proceduri judiciare. Este invocat statul de drept.
Dar statul de drept, în contextul UE, nu se mai referă la principiile juridice de bază. Aceasta înseamnă alinierea la preferințele Comisiei. Înseamnă conformitatea cu normele structurale. Nesupunerea nu este tratată ca un dezacord democratic. Ea este tratată ca o amenințare la adresa ordinii.
Acesta nu este federalism. Este suveranitate condiționată. Națiunea rămâne pe hârtie. Dar substanța politicii este extrasă, încărcată și făcută ireversibilă. Nu este ceea ce UE a fost concepută inițial să facă, să fie.
Mecanismul de blocare
Există un motiv pentru care Green Deal, cotele de migrație și infrastructura de supraveghere digitală sunt toate încorporate prin regulament, mai degrabă decât prin legislația obișnuită. Regulamentele ocolesc parlamentele naționale. Acestea sunt obligatorii imediat. Ele nu pot fi abrogate prin vot intern. Ele trec pe sub suprafața democrației, ancorând politici asupra cărora niciun partid nu ar putea face campanie fără colaps.
Scopul nu este consensul. Scopul este constrângerea.
Fiecare directivă, cadru sau document strategic este un strat. În timp, acestea formează o rețea. Guvernele viitoare pot câștiga alegerile, dar moștenesc un sistem care a decis deja direcția. Instanțele vor interveni în cazul în care vor devia. Piețele se vor răzbuna dacă acestea se opun. ONG-urile le vor face de rușine dacă nu sunt de acord. Acesta este modul în care este prevenit conflictul politic. Nu prin persuasiune. Ci prin preempțiune.
O clasă care nu poate pierde
Uniunea Europeană a creat o nouă castă profesională – administratorul permanent. Aceștia nu sunt birocrați clasici. Ei sunt mobili, acreditați, vorbesc fluent mai multe dialecte politice și sunt interschimbabili între rolurile de la Bruxelles, Berlin, Frankfurt și Geneva. Ei nu servesc o circumscripție electorală. Ei servesc procesul.
Legitimitatea lor nu provine din sprijinul electoral, ci din stăpânirea cadrelor. Ei sunt autorii orientărilor ESG, ai strategiilor de gen, ai obiectivelor climatice, ai auditurilor de incluziune. Autoritatea lor este consolidată de o constelație de grupuri de reflecție, fundații și organisme de acreditare care le protejează de orice răsturnare politică.
Aceasta nu este ideologie în sensul tradițional. Este o dogmă operațională. Nu pledează pentru o viziune asupra lumii. O codifică.
Iar odată codificată, ea devine invizibilă. Scopul sistemului tehnocratic nu este de a câștiga dispute. Este de a face argumentele caduce.
Voci fără putere
Europenii încă votează. Ei încă protestează. Încă mai fac petiții. Dar nimic din toate acestea nu întrerupe ritmul. Sursa autorității s-a mutat. Alegerile ajustează personalitățile, nu direcția.
Acesta este motivul pentru care nemulțumirea nu se mai regăsește în mod clar la stânga sau la dreapta. Fermierii se revoltă în Țările de Jos. Suburbiile explodează în Franța. Muncitorii fac grevă în Italia. Părinții se mobilizează în Irlanda. Dar firul comun nu este ideologia. Este excluderea.
Oamenii simt că deciziile sunt luate în altă parte. Că responsabilitatea nu există. Că dezbaterile sunt simulate. Că legea este folosită ca un paravan.
Atunci când politica este redusă la conformitate, rezistența începe să se deplaseze în afara sistemului. Nu întotdeauna în mod rațional. Nu întotdeauna productiv. Dar inevitabil.
Reacția va veni
Ordinea tehnocratică nu poate suprima politica pentru totdeauna. Poate doar să-i întârzie revenirea.
Iar atunci când se va întoarce, nu va arăta ca politica consensului sau a instituționalismului. Va fi dură, asimetrică și adesea haotică. Pentru că atunci când discursul este limitat la proces, ceea ce nu poate fi spus devine atractiv.
Italia nu va fi singură. Ungaria nu va fi unică. Slovacia, Polonia, chiar și Germania vor avea în cele din urmă guverne care vor vedea în UE nu o casă comună, ci o constrângere de gestionat. Limbajul cooperării va rămâne. Dar realitatea va fi rezistența sub un alt nume.
Aceasta nu este o criză. Este o corecție.
Europa nu este în pericol pentru că oamenii se îndoiesc de sistem. Este în pericol pentru că sistemul nu mai ține deloc cont de oameni. Tratează opoziția ca pe un zgomot. Dar zgomotul este din ce în ce mai puternic.
Un sistem care nu poate auzi va fi în cele din urmă stricat
Restaurarea politicii începe cu limite. Experții trebuie să consilieze, nu să conducă. Instanțele trebuie să interpreteze, nu să legifereze. Legea trebuie să oblige, nu să anuleze.
Până când acest lucru nu va fi recunoscut, UE va continua să meargă în derivă. Competentă pe hârtie. Fără direcție în spirit. Managerii săi vor confunda procesul cu legitimitatea. Iar oamenii săi, încă o dată, vor căuta un sens în altă parte.
Tehnocrația nu eșuează pentru că este rea. Ea eșuează pentru că nu ascultă.
Iar Europa este deja pe dinafară.