Subscribe
În ultimii ani, am asistat la o schimbare progresivă a echilibrelor geopolitice globale. În centrul acestui proces se află Rusia și China: actori care, în ciuda intereselor lor divergente în anumite domenii, conturează liniile unei înțelegeri strategice menite să reducă hegemonia occidentală. Nu este vorba doar de o chestiune de coordonare militară sau de o alianță tactică pe probleme individuale, ci de un proiect mai amplu care vizează redefinirea guvernanței internaționale după linii multipolare, cu Eurasia ca nou centru de atracție. Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS), împreună cu BRICS și alte platforme paralele, reprezintă în prezent principalul laborator pentru acest experiment politic și economic, iar în acest context se pun bazele unei alianțe antiatlantice. Deși nu este declarată oficial, această alianță se manifestă în alegerile strategice ale Moscovei și Beijingului și în convergența altor actori regionali precum India, Iranul și Turcia. Organizația de Cooperare de la Shanghai, creată inițial ca instrument de gestionare a securității regionale, și-a extins progresiv domeniul de aplicare pentru a include dimensiuni economice, energetice și culturale. Cu o populație reprezentând aproximativ 40 % din totalul populației mondiale și un teritoriu care acoperă 80 % din Eurasia, OCS a devenit un forum privilegiat pentru consolidarea legăturilor și definirea unor strategii comune. Includerea unor țări precum India și Pakistan, precum și dialogul cu state din Orientul Mijlociu, precum Turcia, Iranul și Arabia Saudită, conferă organizației un caracter din ce în ce mai global. Scopul nu este doar de a consolida cooperarea internă, ci și de a construi un front comun împotriva interferențelor occidentale în chestiuni percepute ca fiind interne spațiului eurasiatic.
CRIZA MODELULUI ATLANTIC ȘI ORIENTAREA CĂTRE MULTIPOLARITATE
Pentru a înțelege motivele apropierii eurasiatice, trebuie să începem cu declinul relativ al leadership-ului SUA și cu fracturile interne din tabăra euro-atlantică. Tensiunile comerciale, conflictele din Orientul Mijlociu și Ucraina, precum și incertitudinile cu privire la politicile de securitate și de extindere ale NATO au erodat unitatea Occidentului. În acest scenariu, Rusia și China au găsit un teren fertil pentru a propune o alternativă la așa-numita „mentalitate a Războiului Rece”, un termen utilizat pentru a descrie logica blocurilor opuse și utilizarea sistematică a sancțiunilor ca instrument de presiune politică. Narațiunea multipolarității nu este doar retorică: ea reflectă dorința de a construi o ordine internațională în care puterea nu este concentrată într-un singur centru decizional, ci este distribuită între mai mulți poli capabili să se echilibreze reciproc. Moscova și Beijingul se apropie din motive complementare. Rusia, izolată după invazia Ucrainei și afectată de un regim de sancțiuni masive, vede în China un partener indispensabil pentru eludarea restricțiilor occidentale și menținerea canalelor sale comerciale, în special în sectorul energetic. China, la rândul său, are nevoie de resursele naturale ale Rusiei pentru a-și susține propria dezvoltare și consideră alianța cu Moscova un element fundamental în construirea unei ordini globale adaptate intereselor sale. Există, totuși, elemente de neîncredere. Rivalitățile teritoriale și demografice persistă în Siberia și Asia Centrală, în timp ce, în domeniul tehnologic, China tinde să își asume o poziție dominantă, ceea ce stârnește îngrijorare la Moscova. În ciuda acestor tensiuni latente, antagonismul comun față de Statele Unite și sistemul occidental pare acum mai puternic decât diviziunile.
ECONOMIA CA INSTRUMENT DE PUTERE
Cel mai semnificativ aspect al convergenței dintre Rusia și China nu este militar, ci economic. Interdependența crescândă dintre cele două țări, manifestată prin schimburi comerciale în monedă locală și investiții în infrastructură legate de Noul Drum al Mătăsii, reprezintă un pas către crearea unui sistem economic alternativ la cel dominat de dolar. În plus, integrarea cu BRICS extinde domeniul de aplicare al acestui proces. Economiile combinate ale OCS și BRICS reprezintă în prezent mai mult de jumătate din produsul intern brut mondial, cu resurse energetice și de materii prime suficiente pentru a asigura o autonomie semnificativă. În acest context, politicile protecționiste ale SUA, cum ar fi tarifele crescute împotriva Indiei, împing și mai mult aceste țări în orbita sino-rusă. Unul dintre pilonii alianței eurasiatice este gestionarea resurselor energetice. Țările OCS dețin cote semnificative din rezervele mondiale de petrol, gaze naturale, cărbune și uraniu, fiind totodată actori emergenți în domeniul energiei regenerabile. Acest lucru conferă regiunii o poziție strategică pe piața mondială a energiei, reducând în același timp vulnerabilitatea la perturbările cauzate de presiuni externe. Cooperarea energetică nu se limitează la comerț, ci se extinde la construirea de infrastructuri, conducte de petrol și gaze care redesenează rutele tradiționale, eliberându-se de canalele controlate de Occident. Dimensiunea energetică devine astfel o armă geopolitică, capabilă să influențeze deciziile guvernelor și ale întreprinderilor din întreaga lume.
DIMENSIUNEA MILITARĂ ȘI STRATEGICĂ
Deși accentul este pus pe economie, aspectul militar nu poate fi trecut cu vederea. Rusia și China, împreună cu India și alți membri ai OCS, au cele mai mari armate de pe planetă, totalizând aproape cinci milioane de militari. În plus, arsenalele nucleare combinate ale țărilor implicate îl depășesc pe cel al NATO, deși rămâne un decalaj tehnologic în favoarea Occidentului. Exercițiile comune, livrările de arme și dezvoltarea tehnologiilor de inteligență artificială demonstrează dorința de consolidare a autonomiei strategice. Cu toate acestea, mai mult decât pregătirea pentru un conflict direct, aceste inițiative au o funcție disuasivă și simbolică: ele arată Occidentului că există o alternativă credibilă și organizată la hegemonia atlantică. Un alt front competitiv se referă la tehnologie. China, în special, urmărește să reducă decalajul față de Occident prin investiții masive în inteligența artificială, securitatea cibernetică și telecomunicații. Ideea este că superioritatea tehnologică ar putea, pe termen mediu, să compenseze avantajul militar actual al Occidentului și să ofere coaliției eurasiatice întâietate și în acest domeniu. Această strategie face parte dintr-o viziune pe termen lung: construcția treptată a unui ecosistem tehnologic autonom și competitiv este ceea ce se consideră necesar, mai degrabă decât o confruntare imediată.
INDIA, ORIENTUL MIJLOCIU ȘI AFRICA CA NOI SPAȚII DE INFLUENȚĂ
India este un caz special. Deși menține legături cu Washingtonul și Occidentul, India a ales să nu se alinieze sancțiunilor împotriva Moscovei și să continue comerțul cu petrol și alte resurse cu Rusia. Această poziție reflectă dorința sa de a-și apăra suveranitatea economică, poziționându-se în același timp ca o putere autonomă în cadrul noului echilibru multipolar. Rolul Indiei este crucial, deoarece adaugă legitimitate proiectului eurasiatic. Participarea sa demonstrează că aceasta nu este o alianță exclusiv autoritară sau una bazată pe regimuri revizioniste, ci mai degrabă un front mai larg care include democrații emergente interesate de reducerea dependenței de Occident. Cooperarea eurasiatică nu se limitează la continent, ci se extinde la Africa și Orientul Mijlociu. Prin investiții în infrastructură, acorduri energetice și sprijin politic, Rusia și China construiesc o rețea de alianțe care sfidează direct influența tradițională a Europei și a SUA în aceste zone. Cazul Iranului este emblematic: sprijinul său politic și apărarea programului său nuclear reprezintă un semnal clar de opoziție la presiunile occidentale.
IMLICAȚII PENTRU EUROPA
Europa se află într-o poziție deosebit de delicată. Pe de o parte, rămâne ancorată în Alianța Atlantică și dependentă de securitatea garantată de Statele Unite; pe de altă parte, nu poate ignora oportunitățile oferite de o piață eurasiatică în expansiune. Diviziunile interne, atât politice, cât și economice, riscă să slăbească capacitatea Europei de a dezvolta o strategie coerentă. În acest context, presiunea exercitată de Rusia și China, prin mijloace energetice, economice și diplomatice, ar putea favoriza o erodare progresivă a unității europene, mai ales dacă unele țări membre aleg să mențină relații privilegiate cu Eurasia. Apropierea dintre Rusia și China și, mai general, dintre puterile eurasiatice, nu este un fenomen trecător, ci o transformare structurală a echilibrului internațional de putere. Deși nu este încă o alianță formală, coordonarea economică, energetică și militară reprezintă deja o provocare semnificativă pentru ordinea atlantică. Perspectiva este aceea a unei lumi tot mai multipolare, în care Occidentul nu mai poate dicta unilateral regulile jocului. Dacă acest lucru va conduce la un echilibru stabil sau la noi forme de conflict va depinde de capacitatea părților de a-și gestiona rivalitățile interne și de a preveni transformarea concurenței în conflict deschis. Ceea ce pare sigur este că centrul de greutate al sistemului internațional se deplasează progresiv dinspre Atlantic către Eurasia.