Fabricat în Sahara Occidentală

Un vot parlamentar care a scos la iveală liniile de falie ale Europei

Există zile în care declarațiile nobile ale Uniunii Europene cu privire la unitate, legalitate și scop comun se ciocnesc de realitățile dure și inflexibile ale politicii de putere. Votul de săptămâna trecută din Parlamentul European cu privire la etichetarea produselor agricole din Sahara Occidentală a fost una dintre aceste zile – un moment în care Spania a fost forțată să se confrunte cu cât de puțin este apărat interesul său național la Bruxelles și cu cât de dezastruos se comportă propriul său guvern atunci când miza implică suveranitatea noastră, fermierii noștri și rolul nostru strategic în Maghreb.

La suprafață, conflictul pare tehnic: cum ar trebui supermarketurile să eticheteze roșiile și pepenii crescuți în Sahara Occidentală? Dar această întrebare birocratică și seacă ascunde o dispută mult mai profundă privind influența Spaniei, echilibrul de putere în sudul Mediteranei și lupta mai largă dintre integritatea europeană și presiunea politică exercitată de un stat din afara UE.

Legea era clară, dar Bruxelles-ul a ales politica în locul ei

Din punct de vedere juridic, problema ar fi trebuit să fie rezolvată. În octombrie 2024, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a emis o hotărâre definitivă în cauza C-399/22, clarificând – într-un limbaj pe care nici măcar diplomații nu îl pot răstălmăci – că Sahara Occidentală este un teritoriu separat și distinct de Maroc în temeiul dreptului internațional. Prin urmare, orice produs agricol cultivat acolo trebuie să fie etichetat, în mod transparent și onest, ca provenind din Sahara Occidentală. Curtea a subliniat chiar că orice altă denumire ar induce în eroare consumatorii și ar încălca normele UE privind etichetarea originii. Mesajul nu ar fi putut fi mai clar.

Cu toate acestea, claritatea nu a fost niciodată un obstacol pentru Bruxelles atunci când este în joc o oportunitate geopolitică. După o rundă de negocieri discrete cu Rabat, Comisia Europeană a redactat un regulament delegat care ar permite produselor din Sahara Occidentală să intre pe piața UE sub denumiri regionale marocane – Laayoune-Sakia El Hamra și Dakhla-Oued Eddahab – denumiri pe care aproape niciun consumator european nu le-ar putea recunoaște și care șterg elegant realitatea politică a controlului marocan asupra unui teritoriu disputat. Aceasta nu a fost punerea în aplicare fidelă a unei hotărâri judecătorești. A fost o manevră politică.

Un moment rar de indignare transpartinică în AGRI

Când Comisia a fost chemată în fața Comisiei pentru agricultură a Parlamentului European la 20 noiembrie, fațada s-a rupt aproape imediat. Deputații europeni din întregul spectru politic – conservatori, suveraniști, Verzi, chiar și de stânga – au reacționat cu o unanimitate neobișnuită și energică. Ei au acuzat Comisia că ignoră Curtea, induce în eroare consumatorii, cedează presiunilor marocane și rescrie legislația UE în serviciul unei țări terțe.

Indignarea lor a crescut atunci când reprezentanta Comisiei a recunoscut cu calm că derogarea de la normele UE a fost rezultatul negocierilor cu Marocul, nu o încercare de a respecta hotărârea Curții. Aceasta a descris chiar Sahara Occidentală drept „parte a unei țări”, formulare care contrazice poziția Organizației Națiunilor Unite, a Curții Europene de Justiție și chiar propriile argumente juridice ale Comisiei în litigiile anterioare.

Având în vedere această avalanșă de critici, ne-am fi așteptat ca Parlamentul să blocheze măsura atunci când aceasta a ajuns la votul în plen.

Un vot a făcut diferența – și a venit din Spania

Obiecția depusă împotriva regulamentului Comisiei a primit un sprijin covârșitor: 359 de deputați europeni au votat pentru anularea actului delegat. Dar era nevoie de 360. Obiecția a fost respinsă cu un singur vot. Și acel vot a venit din Spania – sau mai degrabă, de la reprezentanții guvernului Sánchez.

Deputații europeni socialiști din Spania au votat aproape în unanimitate pentru a salva aranjamentul Comisiei. În momentul decisiv, când interesele țării noastre erau în joc, când dreptul european era în joc, când integritatea Parlamentului era pusă la îndoială, delegația socialistă spaniolă a ales tabăra Rabat și Bruxelles, nu pe cea a Spaniei.

Contrastul cu restul reprezentării politice a Spaniei în Europa nu ar fi putut fi mai clar. Deputații Vox din cadrul grupului Patrioții pentru Europa, Partidul Popular din cadrul Partidului Popular European și reprezentanții spanioli ai Conservatorilor și Reformiștilor Europeni – deputații Nora Junco și Diego Solier – au susținut cu fermitate interesele strategice ale Spaniei. Voturile lor au apărat agricultorii noștri, ordinea noastră juridică și poziția noastră geopolitică în Maghreb. În acel moment, ei au devenit singurele voci spaniole dispuse să spună la Bruxelles ceea ce fiecare spaniol știe deja: deciziile Europei cu privire la Maroc sunt extrem de importante, iar Spania nu trebuie să fie tratată ca un gând secundar.

Interesul de lungă durată al Spaniei în Maghreb

Pentru a înțelege importanța acestui vot, trebuie să înțelegem interesele naționale durabile ale Spaniei în regiune. În calitate de putere mediteraneeană cu legături istorice, culturale și politice profunde cu Sahara Occidentală, Spania are toate motivele să mențină influența în teritoriile care au format cândva frontiera sa sudică. Mai important, Spania are un interes strategic inerent în contrabalansarea asertivității crescânde a Marocului. Statul marocan a demonstrat în repetate rânduri că va utiliza fluxurile migratorii, presiunea diplomatică și influența economică pentru a-și promova obiectivele. O Sahara Occidentală mai puternică și mai autonomă diluează dominația marocană asupra regiunii și extinde spațiul de manevră al Spaniei. Aceasta a fost întotdeauna logica geopolitică a Spaniei – până când actualul guvern a abandonat-o.

Problema structurală a UE: statele membre și țările terțe nu concurează în condiții de egalitate

Ceea ce s-a întâmplat la Bruxelles dezvăluie, de asemenea, o disfuncționalitate mai profundă în Uniunea Europeană. Suntem încurajați constant să credem că UE acționează pe baza principiilor, imparțialității și intereselor comune. Dar în momentul în care prioritățile naționale se ciocnesc, idealismul european se evaporă. Franța, a cărei relație diplomatică și de securitate cu Marocul este de lungă durată și profund înrădăcinată, și-a exercitat influența tradițională. Comisia, extrem de sensibilă la Paris și dornică să păstreze cooperarea cu Rabat, s-a aliniat acestei poziții. Spania, sub conducerea sa actuală, nici măcar nu a încercat să se afirme.

Și să fim clari: Franța are tot dreptul – de fapt, datoria – de a-și urmări propriul interes național în Maghreb. Niciun lider francez, de stânga sau de dreapta, nu a pretins vreodată contrariul. Acesta este tocmai motivul pentru care conservatorii și patrioții francezi au votat împotriva conservatorilor și patrioților spanioli. Problema nu este că Franța își apără prioritățile strategice, ci că aceste agende naționale concurente se ciocnesc inevitabil, punând un plafon dur integrării europene și expunând limitele proiectului politic al Bruxelles-ului. Atunci când statele membre trag în direcții opuse, UE încetează să mai funcționeze ca o Uniune și redevine o arenă a suveranităților concurente. Ceea ce face ca acest caz să fie deosebit de îngrijorător pentru Spania este faptul că propriul nostru guvern nu apără deloc interesul național spaniol; în schimb, s-a aliniat unei culturi instituționale a UE care acționează ca și cum electoratul spaniol ar fi secundar față de preferințele Comisiei și, prin extensie, față de interesele Rabat și Paris.

Acesta este adevărul incomod: atunci când UE a trebuit să aleagă între Maroc și Spania, a ales Marocul. Atunci când a trebuit să aleagă între integritatea juridică și comoditatea politică, a ales comoditatea. Iar când Spania a avut nevoie de un guvern care să înțeleagă implicațiile strategice ale problemei, nu a fost reprezentată.

Un vot pierdut de unul singur, o lecție gravată în piatră

Poate că obiecția a eșuat cu un singur vot, dar semnificația politică a episodului nu putea fi mai clară. Spania are interese permanente în Maghreb care necesită forță, continuitate și seriozitate. Un guvern care refuză să apere aceste interese abandonează mai mult decât o politică – abandonează Spania. Iar o Uniune Europeană care permite țărilor terțe să elaboreze norme interne în detrimentul unuia dintre membrii săi își subminează propria credibilitate.

Totuși, există motive de speranță. Spania nu este lipsită de apărători. La Bruxelles, reprezentanții noștri conservatori au fost cei care au apărat suveranitatea noastră și locul nostru strategic în Mediterana. Ei au înțeles ceea ce guvernul refuză să recunoască: Spania nu își poate permite să fie un spectator pasiv în propriul său mediu geopolitic.

Spania merită un guvern hotărât să își apere rolul în Maghreb. Europa merită instituții care îi apără pe europeni, nu țări terțe. Până când va veni acea zi, conservatorii spanioli – sau, mai bine spus, patrioții, pentru că nu este o condiție prealabilă să fii conservator pentru a fi patriot – din Parlamentul European și de acasă vor rămâne gardienii interesului nostru național.