Subscribe
Trei evenimente sau procese majore au modelat Uniunea Europeană în ultimele decenii. În primul rând, aderarea unor noi state a sporit diversitatea în interiorul granițelor sale, accentuând sursele de tensiune. În al doilea rând, Marea Britanie, cu puternica sa tradiție de libertate și democrație, a părăsit UE. În al treilea rând, UE se confruntă cu două amenințări externe grave: agresiunea rusă, așa cum s-a văzut în Georgia și Ucraina, și imigrația în masă din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Între timp, elita care controlează Comisia Europeană și Curtea de Justiție a UE a depus eforturi neîncetate pentru a construi un stat federal, în ciuda unei rezistențe considerabile. O analiză aprofundată a UE în această etapă este prezentată într-o carte recentă a teoreticianului politic slovac Dalibor Rohac, Governing the EU in an Age of Division (Cheltenham: Edward Elgar, 2022). El scrie dintr-o perspectivă pe care o numește pro-europeană, insistând totodată asupra faptului că UE are nevoie de reforme radicale.
Gestionarea diversității sau construirea unei superputeri?
Rohac face distincția între două viziuni concurente asupra Europei. Una era cea a liberalilor conservatori Friedrich von Hayek, Wilhelm Röpke și Luigi Einaudi, care își imaginau că statele europene individuale vor atribui anumite sarcini unei autorități federale, limitându-se însă la minimul necesar pentru comerțul liber și securitatea juridică. Această viziune, subliniază Rohac, era împărtășită în mare măsură de personalistii catolici. Viziunea concurentă era cea a tehnocratului Jean Monnet, care dorea o Europă unită, cu competențe extinse, formată treptat. Pentru liberalii conservatori și personalisti, UE ar trebui să fie o platformă, în mod necesar imperfectă, pentru gestionarea relațiilor dintre țările europene și valorificarea beneficiilor cooperării și comerțului; un ansamblu de instituții, norme și relații care leagă și constrâng guvernele naționale. În schimb, pentru tehnocrați, UE însemna construirea unei superputeri; era un efort, după cum spune Rohac, de a extinde statul-națiune la nivel european. Europa este, totuși, prea diversă pentru ca acest proiect să aibă succes, susține el, deși tocmai aceasta este ceea ce elita care controlează instituțiile UE de la Bruxelles și Strasbourg urmărește în mod activ: o uniune tot mai strânsă.
Surse de conflict
O sursă de conflict o reprezintă efortul UE de a reduce disparitățile de venituri dintre țările europene nu prin concurență și comerț, ci prin redistribuire de la țările mai bogate către cele mai sărace. Ocazia face hoțul: fondurile UE sunt primite în mare parte de țări cu infrastructură slabă, conștiință civică limitată și elite fără scrupule, iar acestea tind să consolideze corupția persistentă din acele țări. O altă sursă de conflict este faptul că UE încearcă să impună valori pretins „europene” unor țări cu principii morale care diferă semnificativ, cum ar fi în cazurile avortului, căsătoriei între persoane de același sex, discursului instigator la ură și controlului imigrației. Principiul subsidiarității – conform căruia deciziile ar trebui luate, în măsura maximă posibilă, de cei direct afectați – ar trebui, în teorie, respectat în UE, dar Rohac observă că, în practică, acesta este aproape total ignorat. El subliniază, de asemenea, că naționalismul s-a dovedit mult mai rezistent decât se așteptau fondatorii UE. Statele naționale ale Europei nu vor dispărea din istorie prea curând, comentează el în mod pertinent.
UE: un proiect sau o platformă?
Rohac pune în contrast două concepții despre societatea umană: pe de o parte, ca o ordine complicată și greu de gestionat, care nu reușește inevitabil să se ridice la înălțimea idealurilor morale, și, pe de altă parte, ca un proiect comun menit să aducă îmbunătățiri sociale. El respinge UE ca proiect, considerând-o mai degrabă o platformă. În aceeași notă, Rohac critică ceea ce el numește „moralismul liberal”, adică încercarea de a remodela lumea în conformitate cu idealuri inventate în seminariile universitare. Moralismul liberal, sugerează el, nu numai că este sortit eșecului, dar provoacă și un contraatac din partea populiștilor de dreapta. Dacă UE vrea să aibă succes, trebuie să revină la un rol mult mai modest, în esență cel avut în vedere de Hayek, Röpke și Einaudi. Rohac susține că alegerea între o centralizare și mai mare a UE și repatrierea competențelor către statele individuale este falsă: ceea ce contează este recunoașterea diversității, a dezacordurilor și a diviziunilor, precum și încurajarea dezvoltării unor instituții care să permită coexistența pașnică a statelor și comunităților europene. El descrie idealul său de Europă policentrică, în care cetățenii ar putea aparține nu numai statelor individuale și Uniunii Europene, ci și diverselor comunități și asociații, atât în interiorul granițelor, cât și dincolo de acestea, în timp ce statele individuale ar putea, de asemenea, să formeze comunități și alianțe în cadrul Uniunii Europene.