Elveția respinge o politică de neutralitate mai strictă și menține sancțiunile împotriva Rusiei

O înfrângere decisivă la referendum menține deschise opțiunile de politică externă ale Bernei și protejează un element crucial al răspunsului economic al Europei față de Moscova.

Alegătorii elvețieni au respins cu o majoritate covârșitoare o propunere de impunere a unei definiții mai stricte a neutralității, păstrând astfel libertatea guvernului de a coopera cu partenerii internaționali și de a menține sancțiunile împotriva Rusiei. Rezultatul are consecințe care depășesc cu mult granițele Elveției, eliminând un potențial obstacol în calea eforturilor europene de a menține presiunea economică asupra Moscovei și demonstrând, în același timp, că neutralitatea elvețiană rămâne deschisă interpretării.

Inițiativa a fost respinsă cu 70,2% împotriva a 29,8%, toate cele 26 de cantoane votând împotriva ei. Doar în Ticino diferența a fost relativ mică. Rata de participare la vot a atins 47,1%. O respingere atât de categorică reprezintă un eșec substanțial pentru susținătorii propunerii și conferă autorităților federale un mandat clar de a-și păstra marja de manevră existentă.

Susținută de Partidul Popular Elvețian de dreapta, cunoscut sub numele de SVP în germană și UDC în franceză și italiană, inițiativa urmărea să impună limite constituționale mai stricte asupra politicii externe și de securitate. În ciuda finanțării substanțiale a campaniei, susținătorii acesteia nu au reușit să convingă alegătorii că Elveția avea nevoie de un cadru mai restrictiv. Potrivit ziarului „Le Temps”, tăcerea s-a așternut asupra sediului lor din istoricul Casino din Berna pe măsură ce rezultatul a devenit evident.

Problema centrală a fost modul în care ar trebui să funcționeze neutralitatea într-o lume în care conflictele militare generează și confruntări financiare, comerciale și diplomatice. Susținătorii doreau garanții constituționale mai solide împotriva implicării. Rezultatul sugerează că majoritatea alegătorilor au preferat să păstreze libertatea de decizie politică, deși un referendum nu poate stabili, de unul singur, motivațiile individuale care stau la baza fiecărui vot.

Conform amendamentului propus, neutralitatea elvețiană ar fi fost definită în mod explicit ca fiind perpetuă și armată. Elveției i s-ar fi interzis să adere la alianțe militare sau de apărare și să coopereze cu acestea, cu excepția cazului în care s-ar fi confruntat cu un atac militar real sau iminent. De asemenea, ar fi fost interzisă participarea la conflicte militare dintre alte state.

Dispoziția cu cele mai importante consecințe se referea la sancțiunile economice. În principiu, Elveția nu ar fi putut să impună astfel de sancțiuni statelor beligerante, cu excepția sancțiunilor Națiunilor Unite și a măsurilor menite să împiedice eludarea sancțiunilor. Acest lucru ar fi creat un cadru mult mai restrâns pentru participarea Elveției la restricțiile adoptate de țările europene împotriva Rusiei.

Pentru Bruxelles, această perspectivă a stârnit o îngrijorare strategică imediată. Elveția nu face parte din Uniunea Europeană, dar importanța sa financiară înseamnă că opțiunile sale politice pot influența eficacitatea măsurilor europene. Un regim de sancțiuni devine mai greu de menținut atunci când marile centre financiare învecinate funcționează sub restricții substanțial diferite.

Prin urmare, propunerea respinsă a avut o importanță care a depășit simplul simbolism diplomatic. Restricțiile privind tranzacțiile financiare, relațiile cu persoanele desemnate și activitatea comercială depind, în parte, de cooperarea între jurisdicții. Dacă Elveția ar fi fost împiedicată, din punct de vedere constituțional, să mențină măsuri similare, factorii de decizie europeni s-ar fi confruntat cu un context mai fragmentat în care să-și urmărească obiectivele.

Cu toate acestea, consecințele exacte ale aprobării ar fi depins de punerea în aplicare și de interpretarea juridică. Excepția referitoare la măsurile împotriva eludării ar fi necesitat o analiză deosebit de atentă. Prin urmare, ar fi exagerat să se afirme că orice restricție care afectează Rusia ar fi dispărut automat. Concluzia mai plauzibilă este că inițiativa amenința capacitatea Elveției de a-și menține alinierea actuală la sancțiunile europene.

Respingerea acesteia menține această capacitate. Ea nu impune orașului Berna obligația de a adopta fiecare decizie viitoare a UE și nici nu transferă responsabilitatea pentru politica externă a Elveției către Bruxelles. Elveția își păstrează propriile instituții și propriile procese decizionale. Ceea ce au respins alegătorii a fost o restricție constituțională care ar fi redus drastic opțiunile de care dispun aceste instituții.

Moscova avea un interes evident în ceea ce privește rezultatul. O retragere a Elveției din sancțiunile europene ar fi slăbit coeziunea politică care stă la baza presiunii economice exercitate asupra Rusiei. Excepția acordată de Organizația Națiunilor Unite avea, de asemenea, o semnificație specială, deoarece Rusia deține un loc permanent și dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate, ceea ce îi permite să blocheze rezoluțiile importante îndreptate împotriva sa.

Această realitate instituțională scoate în evidență dificultatea de a considera aprobarea ONU drept criteriul principal pentru stabilirea sancțiunilor acceptabile. Deși acest cadru pare să ofere un standard universal, funcționarea sa depinde de consimțământul statelor puternice, inclusiv al celor implicate direct într-un conflict. În astfel de circumstanțe, absența sancțiunilor ONU nu indică neapărat faptul că există un consens internațional potrivit căruia nu se impune nicio reacție.

Dezbaterea mai amplă se concentrează asupra distincției dintre neutralitatea militară și dezangajarea politică sau economică. Guvernul elvețian susține că neutralitatea este compatibilă cu sancțiunile și cooperarea internațională. Explicația oficială a inițiativei precizează că Elveția a adoptat în mare măsură sancțiunile UE în urma atacului Rusiei asupra Ucrainei, continuând totodată să-și mențină statutul de țară neutră.

Această poziție reflectă o viziune asupra neutralității ca mijloc de protejare a independenței și a securității, sprijinind în același timp ordinea internațională. Susținătorii unor reguli mai stricte adoptă o abordare diferită, punând un accent mai mare pe distanțarea față de blocurile de putere concurente. Referendumul a respins categoric formula constituțională propusă de aceștia, dar este puțin probabil ca acest lucru să rezolve definitiv această neînțelegere de fond.

Tradiția de neutralitate a Elveției are rădăcini istorice adânci, care se întind până în secolul al XVI-lea, și a fost recunoscută la nivel internațional în 1815. Țara a rămas, din punct de vedere formal, în afara ambelor războaie mondiale și a aderat la Organizația Națiunilor Unite abia în 2002. Cu toate acestea, această istorie nu a eliminat niciodată necesitatea practică de a gestiona relațiile cu puterile învecinate.

Neutralitatea stă, de asemenea, la baza reputației Elveției ca intermediar diplomatic. Capacitatea sa de a oferi servicii de mediere depinde de credibilitatea și acceptarea sa de către părțile implicate. Rămâne o chestiune controversată dacă sancțiunile consolidează această credibilitate prin apărarea principiilor internaționale sau o slăbesc prin sugerarea unei aliniere. Niciuna dintre aceste interpretări nu poate garanta că guvernele aflate în război vor accepta medierea elvețiană.

Pentru Europa, acest vot ilustrează alegerile din ce în ce mai complexe cu care se confruntă țările neutre. Austria și Irlanda sunt membre ale UE, în timp ce Elveția nu este, astfel încât pozițiile lor instituționale diferă substanțial. Cu toate acestea, toate se confruntă cu provocarea de a concilia tradițiile naționale consacrate cu cerințele privind cooperarea în domeniul securității și cu răspunsurile la conflictele care afectează întregul continent.

Rezultatul votului din Elveția nu trebuie interpretat ca o susținere a aderării la o alianță militară. Alegătorii s-au pronunțat asupra unui anumit amendament constituțional, nu au decis dacă să renunțe complet la neutralitate. Mesajul politic este mai specific: o majoritate covârșitoare s-a opus obligării viitoarelor guverne să respecte definiția restrictivă prevăzută de inițiativă.

Un al doilea referendum a dus la o nouă respingere categorică. Alegătorii au respins o propunere privind suveranitatea alimentară cu 72,5%, respingând o inițiativă care viza atingerea unui nivel de autosuficiență elvețiană de cel puțin 70%. Deși subiectul era diferit, ambele voturi au ridicat întrebări cu privire la măsura în care autonomia națională ar trebui protejată prin cerințe interne obligatorii.

Există limite în ceea ce privește extragerea unei lecții ideologice comune din cele două rezultate. Producția alimentară și politica externă implică interese, costuri și așteptări diferite. Cu toate acestea, înfrângerile simultane arată că apelurile la suveranitate, luate separat, nu au fost suficiente pentru a asigura sprijinul majorității pentru niciuna dintre propuneri. Fiecare inițiativă a trebuit să convingă alegătorii că consecințele sale practice justificau restricțiile pe care le-ar fi introdus.

Pentru Berna, rezultatul imediat este continuitatea. Constituția rămâne neschimbată, guvernul își păstrează flexibilitatea, iar cooperarea în materie de sancțiuni europene poate continua. Pentru Bruxelles, a fost eliminată o sursă potențial gravă de incertitudine. Pentru susținătorii inițiativei, amploarea și întinderea geografică a înfrângerii impun o reevaluare a argumentației lor.

Următoarea provocare va fi aceea de a folosi această flexibilitate în mod convingător. Autoritățile elvețiene trebuie să continue să explice modul în care deciziile individuale servesc intereselor naționale și se încadrează în viziunea lor asupra neutralității. Referendumul a păstrat instrumentele politicii externe; nu a eliminat însă responsabilitatea de a justifica utilizarea acestora. Alegătorii elvețieni au lăsat această decizie în arena politică, unde circumstanțele în schimbare pot fi dezbătute, iar deciziile pot fi reconsiderate. Astfel, Elveția rămâne neutră, dar este în continuare capabilă să reacționeze atunci când crizele internaționale pun sub presiune principiile și interesele sale.

Alessandro Fiorentino