Întoarcerea liniștită a Italiei în domeniul educației

Cum au contribuit politicile guvernamentale specifice la reducerea părăsirii timpurii a școlii, în timp ce părți din Europa de Nord se confruntau cu dificultăți

În ultimul deceniu, părăsirea timpurie a școlii a fost unul dintre cei mai atent monitorizați indicatori sociali din Uniunea Europeană. Reducerea procentului de tineri cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care abandonează școala fără a finaliza învățământul secundar superior nu este doar o chestiune de incluziune socială, ci și o condiție prealabilă pentru competitivitatea economică pe termen lung. UE a stabilit un obiectiv clar pentru 2030: aducerea acestei rate sub 9 % în întreaga Uniune. Conform celor mai recente date disponibile pentru 2024, Europa se situează la 9,4 % – aproape de obiectiv, dar nu încă.

În spatele acestui eșec la limită se ascunde o poveste a unor traiectorii naționale puternic divergente. Țările din Europa de Sud, considerate mult timp ca fiind structural slabe în ceea ce privește rezultatele educaționale, au determinat o mare parte din îmbunătățirea la nivelul UE. Dintre acestea, Italia se detașează ca un caz de progres constant și determinat de politici, reflectând mai degrabă o acțiune guvernamentală deliberată decât o schimbare ciclică sau accidentală.

Datele analizate de Onepolis pe baza cifrelor Eurostat arată că îmbunătățirea generală la nivel european a fost determinată în mare măsură de țările mediteraneene. Spania și-a redus rata de părăsire timpurie a școlii de la 21,9% la 13%, în timp ce Portugalia a realizat o schimbare și mai dramatică, reducându-și rata de la 17,3% la 6,6%. Acestea sunt transformări structurale, nu ajustări marginale. Tendințe similare, deși mai puțin pronunțate, pot fi observate în Malta, Grecia și Italia, cu reduceri de 7,4, 6 și, respectiv, 5,2 puncte procentuale.

Performanța Italiei merită o atenție deosebită. Pornind de la un nivel istoric ridicat, țara a reușit să reducă părăsirea timpurie a școlii cu mai mult de cinci puncte procentuale în ultimul deceniu. Acest progres nu este rezultatul unei singure reforme, ci al unei strategii coordonate urmărite de guverne succesive și consolidate în ultimii ani. Printre măsurile-cheie se numără extinderea traseelor de educație profesională, legături mai strânse între școli și piețele locale ale muncii și intervenții specifice în regiunile cu risc ridicat, în special în sud.

Guvernele italiene au recunoscut din ce în ce mai mult că abandonul școlar timpuriu nu este doar o problemă educațională, ci și una socială. Investițiile au fost direcționate către combaterea abandonului școlar legat de sărăcie, îmbunătățirea infrastructurii școlare și sprijinirea elevilor prin programe de mentorat, meditații și incluziune digitală. Extinderea institutelor tehnice și profesionale a oferit alternative credibile la filierele pur academice, reducând dezangajarea în rândul elevilor mai puțin înclinați spre școlarizarea tradițională.

De asemenea, Italia a utilizat în mod eficient fondurile europene, în special prin intermediul instrumentelor politicii de coeziune și, mai recent, al resurselor legate de Planul național de redresare și reziliență. Aceste fonduri au fost canalizate către modernizarea școlilor, formarea profesorilor și consolidarea serviciilor de orientare. Rezultatul este o schimbare culturală treptată, dar tangibilă: rămânerea în educație este percepută din ce în ce mai mult ca fiind realizabilă și valoroasă.

Contrastul cu unele părți din Europa de Nord este izbitor. Germania, adesea considerată un punct de referință pentru formarea profesională și integrarea pe piața muncii, a înregistrat o creștere a ratei de părăsire timpurie a școlii cu 3,4 puncte procentuale în ultimii ani. Danemarca urmează cu o creștere de 2,3 puncte, în timp ce Lituania și Cipru au înregistrat creșteri de 2,5 și, respectiv, 4,5 puncte. Deși schimbările în metodele de colectare a datelor de-a lungul timpului complică comparațiile pe termen lung, amploarea acestor creșteri este suficient de semnificativă pentru a justifica îngrijorarea.

Aceste inversări evidențiază o lecție importantă: pozițiile inițiale puternice nu garantează succesul continuu. Schimbările demografice, presiunile migratorii și evoluția piețelor forței de muncă pot eroda rapid sistemele anterior stabile dacă răspunsurile politice rămân în urmă. În acest context, progresele Italiei sunt și mai demne de remarcat. În loc să se bazeze pe punctele forte moștenite, țara a urmărit o guvernanță activă, adaptându-și sistemul de învățământ la noile realități sociale.

Deși Italia nu a atins încă obiectivul UE pentru 2030, traiectoria sa este clar aliniată cu acesta. Provocarea rămasă este consolidarea câștigurilor și abordarea disparităților teritoriale persistente. Cu toate acestea, direcția este stabilită. Experiența Italiei demonstrează că o atenție politică susținută, combinată cu investiții specifice și reforme pragmatice, poate produce rezultate măsurabile chiar și în medii complexe din punct de vedere structural.

Pe măsură ce Europa se apropie de ultima etapă în vederea atingerii obiectivului său pentru 2030, cazul Italiei oferă un exemplu valoros: reducerea abandonului școlar timpuriu nu este doar o chestiune de bogăție sau tradiție, ci și de alegeri politice – și de hotărârea de a le duce la bun sfârșit.

Alessandro Fiorentino