Subscribe
Conflictul din Ucraina, aflat acum în al treilea an, continuă să genereze fracturi profunde, punând la încercare coeziunea Uniunii Europene și a comunității euro-atlantice. Pe măsură ce crește așteptarea pentru o întâlnire între președinții ucrainean și rus, problema garanțiilor de securitate a devenit centrală. În acest context, Europa se află divizată între un grup de țări pregătite pentru un angajament militar și un altul care preferă soluții mai prudente. Această eterogenitate reflectă nu numai percepții diferite ale amenințării ruse, ci și divergențe strategice între guverne.
COALIȚIA CELOR DISPUȘI
În cadrul „coaliției celor dispuși”, o alianță de aproximativ treizeci de țări, Franța și Regatul Unit și-au asumat un rol de lider în intervenția concretă, care depășește furnizarea de materiale. În același timp, Londra și-a anunțat disponibilitatea de a desfășura contingente militare pentru sarcini specifice. Această poziție reflectă o viziune intervenționistă menită nu numai să consolideze Ucraina, ci și să reafirme rolul celor două țări ca puteri europene capabile să conducă securitatea continentală într-un moment în care centralitatea SUA în regiune este în scădere. Alături de cei doi promotori, alte state membre și-au exprimat sprijinul pentru un angajament direct. Belgia, Lituania și Estonia și-au exprimat dorința similară. Tallinn, în special, și-a reiterat dorința de a contribui. Sprijinul țărilor baltice nu este surprinzător, având în vedere că aceste țări se percep ca fiind cele mai expuse la expansionismul rusesc.
ȚĂRILE NEHOTĂRÂTE: PRECAUȚIE ȘI AȘTEPTARE
Letonia a declarat că o decizie finală privind desfășurarea de trupe poate fi luată numai în urma unui acord de pace. Suedia a adoptat o poziție similară, subliniind necesitatea de a clarifica natura misiunii. Aceste poziții reflectă incertitudinea țărilor care, deși percep amenințarea rusă, nu doresc să se angajeze prematur într-o operațiune care ar putea degenera într-o confruntare directă cu Moscova. Așteptarea unui cadru de negociere mai clar reprezintă o strategie prudentă, utilă pentru evitarea disensiunilor interne și menținerea unor marje de flexibilitate diplomatică.
GERMANIA, ITALIA ȘI POLONIA: FRONTUL OPUS
Un alt grup de state a adoptat o poziție împotriva trimiterii de trupe. Germania a reiterat că Berlinul va furniza echipamente și resurse, dar nu și personal, deoarece Germania a fost în mod tradițional reticentă în a se angaja în străinătate. Polonia, în ciuda faptului că este unul dintre principalii susținători ai Kievului, a exclus intervenția directă. Varșovia preferă să își concentreze resursele asupra consolidării flancului estic al NATO, perceput ca fiind crucial pentru securitatea sa națională. Italia, prin premierul Meloni, și-a exprimat dorința de a nu trimite trupe. Cu toate acestea, Roma ar fi fost deschisă la forme alternative de contribuție. Resurse foarte specializate sunt disponibile pentru operațiunile de deminare și controlul spațiului aerian. Capacitățile italiene reprezintă o contribuție esențială într-o țară precum Ucraina, unde se estimează că 30% din teritoriu este minat sau contaminat de muniții neexplodate.
SPANIA ȘI ȚĂRILE DE JOS: SPRIJIN LIMITAT
Spania și Țările de Jos au adoptat o poziție de mijloc, exprimându-și dorința de a furniza echipamente și resurse fără a angaja contingente militare. Această alegere răspunde necesității de a sprijini Kievul, evitând în același timp trecerea pragului simbolic și politic al trimiterii de trupe. Madridul și Haga consideră că echilibrul dintre sprijinul pentru Kiev și prevenirea escaladării cu Moscova reprezintă un element-cheie al politicii lor externe.
O PROVOCARE PENTRU UNITATEA EUROPEANĂ
Dezbaterea europeană privind garanțiile de securitate pentru Ucraina dezvăluie complexitatea unui context în care interesele naționale, percepția amenințărilor și calculele politice interne sunt inextricabil legate între ele. Franța și Regatul Unit conduc frontul intervenționist, susținute de unele țări baltice și de Belgia. Alte state, precum Germania, Italia și Polonia, mențin poziții prudente, limitându-se la furnizarea de sprijin tehnic și logistic. În cele din urmă, țări precum Spania și Țările de Jos aleg să sprijine Kievul fără a-și implica direct propriile forțe armate. Anticiparea unei întâlniri între Zelenski și Putin face și mai urgentă definirea unei strategii europene coerente, capabilă să garanteze securitatea Ucrainei fără a antrena continentul într-o nouă fază de conflict deschis. Uniunea Europeană este astfel chemată să realizeze un act delicat de echilibru: să demonstreze unitate și credibilitate fără a compromite stabilitatea internațională.