Subscribe
Dezbaterea Parlamentului European privind consolidarea capacităților de apărare ale Europei are loc într-un moment în care securitatea nu mai este un domeniu politic abstract, ci o preocupare strategică zilnică. Miza nu este crearea de noi sloganuri sau etichete instituționale, ci capacitatea Europei de a răspunde credibil la un mediu internațional din ce în ce mai instabil. Dezbaterea privind apărarea Europei se desfășoară pe fundalul unei presiuni strategice crescânde care se extinde mult dincolo de câmpul de luptă. În ultimele zile, Uniunea Europeană a intensificat discuțiile privind înăsprirea constrângerilor economice și logistice împotriva Rusiei, inclusiv măsurile care vizează serviciile maritime legate de exporturile de energie, confruntându-se în același timp cu o incertitudine crescândă în relația transatlantică și cu o nouă instabilitate în capitalele aliaților-cheie. În același timp, o secvență densă de reuniuni diplomatice și summituri privind securitatea a scos la iveală o conștiință comună în întreaga Europă: descurajarea nu mai este astăzi o chestiune care ține de un singur domeniu, ci un test al pregătirii militare, al rezilienței economice și al coeziunii politice combinate. Europa nu discută despre apărare în mod abstract. Face acest lucru în timp ce fundamentele arhitecturii de securitate de după Războiul Rece se schimbă vizibil – din punct de vedere politic, militar și strategic. Această schimbare strategică nu se limitează la desfășurarea de trupe sau la doctrinele militare. Ea implică din ce în ce mai mult presiunea economică, controlul logisticii și reziliența lanțurilor de aprovizionare critice. Deciziile luate la nivelul UE privind sancțiunile, serviciile maritime și fluxurile energetice fac acum parte dintr-o ecuație de securitate mai amplă, estompând granița dintre politica economică și strategia de apărare și consolidând nevoia de coerență între cele două.
Problema NATO nu mai este teoretică
Pentru conservatorii europeni, punctul de plecare rămâne neschimbat: o apărare europeană mai puternică trebuie să consolideze NATO, nu să concureze cu aceasta. Orice inițiativă europeană care dublează structurile de comandă, slăbește interoperabilitatea sau creează lanțuri strategice paralele ar fi contraproductivă.
Evenimentele recente nu fac decât să consolideze această logică. În întreaga Europă, această concentrare reînnoită asupra apărării reflectă mai degrabă un climat de reevaluare strategică decât un singur eveniment declanșator. Guvernele revizuiesc ipoteze care, timp de decenii, au fost considerate de la sine înțelese, adesea ca răspuns la semnale cumulative de incertitudine, mai degrabă decât la întreruperi clare ale politicilor. Riscul, în această fază, este de a permite reacțiilor pe termen scurt să eclipseze coerența strategică pe termen lung.
Potrivit POLITICOmai multe țări europene – inclusiv Suedia, Germania, Țările de Jos și Norvegia – au început să discute în mod deschis ideea unei descurajări nucleare europene construite în jurul capacităților franceze și britanice, ca o formă de „asigurare” împotriva Rusiei. Aceste discuții au fost accelerate de îndoielile reînnoite cu privire la fiabilitatea umbrelei de securitate americane, ca urmare a poziției de confruntare a președintelui Donald Trump față de aliați și a poziției sale controversate cu privire la Groenlanda.
Această dezbatere este revelatoare, dar și periculoasă dacă este înțeleasă greșit. Descurajarea nucleară nu poate fi improvizată și nici nu poate fi detașată de NATO fără costuri strategice grave. Franța și Regatul Unit dețin arsenale nucleare, dar doctrinele, capacitățile și constrângerile lor politice nu sunt concepute pentru a înlocui cadrul transatlantic. După cum remarcă mai mulți experți citați de POLITICO, intensificarea unei astfel de descurajări ar fi lentă, costisitoare și generatoare de diviziuni politice – riscând în același timp mai degrabă escaladarea decât stabilitatea.
Cu alte cuvinte, discuția în sine este un simptom al nesiguranței, nu o soluție.
Credibilitatea apărării se construiește pe capacități, nu pe sloganuri
Acesta este motivul pentru care ECR insistă asupra unui principiu adesea ignorat la Bruxelles: credibilitatea în domeniul apărării nu provine din declarații, ci din capacități concrete.
Adevăratele slăbiciuni ale Europei nu sunt nucleare. Ele sunt convenționale, logistice și industriale.
Mobilitatea militară pe continent rămâne fragmentată. Infrastructura critică – de la porturi la rețelele energetice – este încă protejată în mod inegal. Achizițiile publice în domeniul apărării sunt lente, ineficiente și adesea distorsionate de o centralizare excesivă.
Viitoarea „mare săptămână a diplomației de criză” de la Bruxelles și München, descrisă din nou de POLITICO, ilustrează bine problema. Liderii UE vor discuta despre Ucraina, competitivitate, autonomie strategică și relații transatlantice în succesiune rapidă. Cu toate acestea, fără capacități militare credibile, aceste discuții riscă să rămână detașate de realitatea operațională.
Europa nu duce lipsă de reuniuni. Îi lipsește pregătirea. Cu toate acestea, pregătirea nu se construiește peste noapte. Aceasta necesită o voință politică susținută, investiții previzibile și o ierarhie clară a priorităților. De ani de zile, apărarea europeană a suferit din cauza planificării fragmentate și a atenției ciclice, cu momente de urgență urmate de lungi faze de inerție. Inversarea acestui model necesită nu numai cheltuieli mai mari, ci și continuitate și disciplină în modul în care sunt alocate resursele și dezvoltate capacitățile.
Putere industrială, nu centralizare birocratică
O apărare europeană mai puternică necesită o bază industrială competitivă și inovatoare. Aceasta înseamnă sprijinirea marilor companii din domeniul apărării, dar și asigurarea faptului că întreprinderile mici și mijlocii și întreprinderile nou-înființate pot juca un rol semnificativ – în special în domeniul securității cibernetice, spațiului și tehnologiilor cu dublă utilizare.
Cu toate acestea, acest lucru nu poate fi realizat printr-o centralizare excesivă la nivelul UE. Inovația în domeniul apărării prosperă atunci când procesul decizional este aproape de nevoile operaționale. Distanța excesivă dintre cei care definesc cerințele și cei care implementează capacitățile riscă să încetinească inovarea și să dilueze responsabilitatea. Prin urmare, păstrarea responsabilității naționale și, în același timp, îmbunătățirea coordonării nu reprezintă o contradicție, ci o condiție prealabilă pentru o integrare eficientă în domeniul apărării.
Dezbaterile recente privind sancțiunile împotriva Rusiei oferă o paralelă utilă. După cum a relatat EuronewsComisia Europeană ia în considerare o interdicție asupra serviciilor maritime legate de petrolul rusesc, în coordonare cu G7. Deși obiectivul – întărirea presiunii asupra Moscovei – este clar, procesul evidențiază încă o dată limitele unui sistem care necesită unanimitate, coordonare complexă și negociere politică constantă. Această experiență evidențiază o provocare structurală recurentă pentru Europa: decalajul dintre intenția strategică și execuția operațională. Atunci când procesul decizional devine excesiv de procedural, chiar și obiectivele bine fundamentate riscă să își piardă eficiența. Într-un mediu de securitate definit prin rapiditate și adaptabilitate, întârzierea punerii în aplicare poate deveni ea însăși o vulnerabilitate strategică.
Politica de apărare ar suferi și mai mult de pe urma unei astfel de rigidități. Eficacitatea operațională depinde de rapiditate, flexibilitate și responsabilitate națională – nu de structuri lente, greoaie la vârf.
Factorul britanic și echilibrul transatlantic
Instabilitatea din Regatul Unit adaugă un alt nivel de incertitudine. Criza politică de la Londra, declanșată de afacerea Mandelson și de presiunea exercitată asupra prim-ministrului Keir Starmer, riscă să slăbească unul dintre pilonii europeni cheie ai NATO într-un moment delicat.
O Mare Britanie distrasă sau închisă în sine nu ar afecta doar echilibrul intern al NATO, ci ar complica și calculele strategice ale Europei – mai ales că Londra rămâne una dintre cele două puteri nucleare ale continentului și un actor militar central.
Tocmai de aceea, întărirea coeziunii NATO este mai importantă ca niciodată. Fragmentarea în Europa, combinată cu tensiunile transatlantice, ar fi doar în beneficiul adversarilor. Competitorii strategici și-au demonstrat în mod repetat capacitatea de a exploata ezitarea politică, fragmentarea instituțională și reacțiile întârziate. În acest context, descurajarea nu este doar o funcție a mijloacelor militare, ci și a credibilității în timp. Coerența semnalelor politice și consecvența punerii în aplicare rămân componente esențiale ale oricărei poziții de apărare eficiente.
O agendă europeană de apărare realistă
Poziția ECR este adesea caricaturizată ca fiind precaută sau conservatoare. În realitate, aceasta este pragmatică.
Europa trebuie să cheltuiască mai mult pentru apărare – și să cheltuiască mai bine. Trebuie să își consolideze baza industrială, să îmbunătățească mobilitatea militară și să protejeze infrastructura critică. Și trebuie să își asume o mai mare responsabilitate pentru propria securitate.
Dar trebuie să facă acest lucru fără iluzii.
Nu există o apărare europeană credibilă în afara NATO. Nu există nicio scurtătură prin duplicarea instituțională. Și nu există securitate fără ancorarea strategiei la realitatea politică.
Dezbaterea din Parlamentul European ar trebui să pornească de la acest adevăr simplu: puterea Europei nu constă în pretenția de a înlocui alianța atlantică, ci în a o face mai puternică – prin realism, capacitate și responsabilitate.