Europa nu are timp pentru o autonomie strategică doar pe hârtie

Astăzi, armament american; mâine, cooperare între țările europene; și, de asemenea, producție în Ucraina: securitatea continentului se va baza pe capacitatea de a acționa, nu pe sloganuri despre autosuficiență.

„Dezvoltarea propriilor noastre capacități necesită timp. În acest moment, nu avem timp.” Cuvintele rostite de șeful Luftwaffe, generalul-locotenent Holger Neumann, într-un interviu publicat de POLITICO pe 13 iulie, surprind dilema strategică cu care se confruntă Europa în ansamblu. Continentul trebuie să-și reconstruiască o bază industrială de apărare mai amplă, mai inovatoare și mai rezilientă. Totuși, trebuie să elimine, chiar acum, lacunele operaționale acumulate de-a lungul deceniilor în care securitatea a fost tratată ca ceva practic gratuit.

Avertismentul lui Neumann nu reprezintă o recunoaștere a capitulării în fața superiorității tehnologice americane. Dimpotrivă, este un apel la seriozitate. Puterea de descurajare nu se măsoară în comunicate, ci în sistemele disponibile, stocurile, echipajele instruite, întreținerea și capacitatea de a înlocui pierderile. O platformă promisă pentru 2035 nu va intercepta o rachetă în 2027. Un program industrial ambițios nu poate înlocui o armă verificată atunci când nevoia este imediată.

Ora militară și ora industrială

În 2022, Germania a aprobat achiziționarea a 35 de avioane americane de tip F-35A, în valoare de aproximativ 8,3 miliarde de euro. Avioanele sunt destinate să înlocuiască flota de avioane Tornado, inclusiv în rolul atribuit Berlinului în cadrul acordurilor NATO privind partajarea capacităților nucleare. Este un caz instructiv: achiziționarea unei platforme americane nu reflectă neapărat dorința de a renunța la industria europeană. Dimpotrivă, aceasta poate reflecta nevoia de a dispune de o capacitate care există deja și care este interoperabilă cu forțele aliate.

Nu este vorba de a alege, odată pentru totdeauna, între „american” și „european”. Este vorba de a face distincția între urgență și strategia pe termen lung. În viitorul imediat, statele europene trebuie să poată achiziționa ceea ce funcționează și ceea ce poate fi livrat într-un interval de timp compatibil cu amenințarea. În același timp, ele trebuie să investească în propria cercetare, producție, competențe și lanțuri de aprovizionare. Confundarea acestor două orizonturi înseamnă transformarea autonomiei strategice într-o formă de dezarmare voluntară.

Uniunea Europeană a creat instrumentul SAFE, punând la dispoziție împrumuturi în valoare de până la 150 de miliarde de euro pentru a sprijini investițiile și achizițiile comune. Normele sale vizează consolidarea bazei industriale a Europei și prevăd, ca regulă generală, că valoarea componentelor provenite din afara UE, a Spațiului Economic European și a Ucrainei nu trebuie să depășească 35 % din costul estimat al componentelor produsului final.

Aceasta este o politică de înțeles: fără comenzi și fără o cerere agregată, industria europeană nu își poate extinde producția. Cu toate acestea, un procentaj de conținut european nu reprezintă, în sine, o capacitate militară. Bruxellesul poate finanța și poate oferi stimulente; nu poate însă, prin decret, să scurteze timpul de dezvoltare al unui avion de vânătoare, al unui interceptor sau al unei rachete de croazieră.

Europa este mai mare decât Uniunea Europeană

Noul program anglo-german privind armele de lovitură la distanță mare ilustrează cum ar putea arăta cea mai eficientă metodă. Lansat în cadrul Acordului Trinity House semnat de Londra și Berlin în 2024, proiectul vizează dezvoltarea unei capacități cu o rază de acțiune de peste 2.000 de kilometri.

În martie 2026, guvernul britanic a descris-o ca fiind o viitoare familie de rachete de croazieră invizibile și arme hipersonice, lansate inițial de la sol, dar cu posibile aplicații aeriene și maritime, care se preconizează că vor intra în serviciu în anii 2030. De asemenea, s-a declarat că această cooperare este deschisă și altor parteneri.

The Telegraph a prezentat inițiativa ca o ruptură a axei franco-germane și o lovitură pentru industria franceză de armament. Este o abordare jurnalistică eficientă, dar documentele oficiale indică o realitate mai complexă. Intensificarea cooperării dintre Londra și Berlin nu înseamnă neapărat că Parisul este exclus. Mai degrabă, aceasta sugerează că apărarea europeană devine mai policentrică și mai flexibilă în structura sa.

În iulie 2026, doisprezece aliați — printre care Regatul Unit, Germania și Franța — și-au anunțat intenția de a investi, în total, 50,66 miliarde de dolari în capacități de lovituri de precizie la adâncime, pe o perioadă de zece ani. De asemenea, Londra continuă programul Stratus împreună cu Franța și Italia. Prin urmare, Europa nu asistă la o simplă înlocuire a unei axe cu alta, ci la apariția unei rețele de parteneriate care se suprapun, construite în jurul unor capacități care sunt cu adevărat disponibile.

Lecția politică este importantă. Securitatea Europei nu coincide cu granițele instituționale ale Uniunii Europene. Regatul Unit poate că se află în afara UE, dar rămâne o putere NATO dotată cu arme nucleare și unul dintre principalii actori militari și industriali ai continentului. Excluderea sa din orice concept serios de apărare europeană ar echivala cu o auto-vătămare strategică.

Nu este nevoie nici de un „campion european” unic impus de sus, nici de o armată federală constituită înainte de a exista o voință politică comună și o structură de comandă credibilă. Ceea ce este necesar sunt coaliții între națiuni capabile să definească cerințe comune, să finanțeze programe, să aloce sarcini industriale și să-și asume responsabilitatea pentru rezultate.

Cooperarea anglo-germană nu este în contradicție cu Europa. Ea ne reamintește că adevărata Europă este o comunitate de state, nu un sinonim birocratic pentru Uniunea Europeană.

De la asistență la producție

Al treilea element al noii arhitecturi este Ucraina. The Wall Street Journal a relatat pe 21 iulie că o companie ucraineană va începe producția sub licență a obuzierului ușor L119 proiectat de BAE Systems, începând cu un model de testare.

Acest lucru nu înseamnă că Kievul este deja pregătit să producă sisteme extrem de complexe, precum rachetele de interceptare Patriot. Înseamnă însă că relația dintre Ucraina și industria occidentală începe să se schimbe: de la simplul transfer de arme la dezvoltarea capacității locale de producție.

Această schimbare este deja vizibilă în cadrul unor programe paralele. La 15 iulie, BAE Systems și guvernul britanic au anunțat livrarea primelor elemente dintr-o comandă de 150 de țevi de artilerie cu calibrele de 105 mm și 155 mm, forjate în Regatul Unit și destinate finisării și integrării în Ucraina. Primele patru piese forjate au fost trimise ca eșantioane de dezvoltare, pentru ca partenerii ucraineni să-și poată valida procesele industriale.

Cu câteva zile înainte, o declarație comună franco-ucraineană oficializase autorizația acordată de Franța pentru producția sub licență în Ucraina a muniției AASM și a rachetelor SCALP. Franța și Italia au autorizat, de asemenea, producția sub licență a rachetelor de interceptare Aster 30, cu scopul declarat de a o demara cât mai curând posibil. Situația este, așadar, mai avansată decât perspectiva încă incertă a obținerii unei licențe americane pentru producerea interceptorilor Patriot.

Nimic din toate acestea nu justifică triumfalismul. Construirea unui obuzier este cu totul altceva decât producerea unui interceptor de înaltă tehnologie. „The Wall Street Journal” a subliniat obstacolele întâmpinate de eforturile occidentale anterioare: securitatea fabricilor, investițiile și comenzile insuficiente, protecția proprietății intelectuale, dificultățile în procurarea materialelor și a utilajelor, precum și vulnerabilitatea la atacurile rusești.

O industrializare autentică necesită contracte pe mai mulți ani, finanțare previzibilă, protecție fizică, formare tehnică și o repartizare credibilă a riscurilor.

Și totuși, direcția este cea corectă. Ucraina dispune de ceva ce lipsește unei mari părți din Europa de Vest: un ciclu extrem de rapid între experiența operațională, adaptarea tehnică și feedback-ul de pe câmpul de luptă. A dezvoltat o expertiză recunoscută în domeniul dronelor și al războiului electronic și a dobândit cunoștințe directe despre luptele de intensitate ridicată.

Integrarea Ucrainei în baza industrială euro-atlantică nu ar fi un act de caritate. Ar fi o investiție în securitatea colectivă.

Suveranitatea nu înseamnă autarhie

Din aceste trei cazuri se conturează o strategie pe mai multe niveluri. La primul nivel, europenii trebuie să achiziționeze de la Statele Unite și de la alți aliați capacitățile care nu pot aștepta. La al doilea nivel, trebuie să-și dezvolte propriile sisteme prin cooperare interguvernamentală concretă, deschisă țărilor care dispun de tehnologie, capital și voință politică. La al treilea nivel, trebuie să integreze Ucraina ca centru de producție, experimentare și industrializare pentru securitatea viitoare a continentului.

Această abordare este mai realistă decât autarhia sau dependența permanentă. Faptul de a cumpăra produse americane în prezent nu trebuie să devină un pretext pentru amânarea pe termen nelimitat a reconstrucției industriei de apărare a Europei. Totuși, deviza „cumpărați produse europene” nu poate deveni un dogmă care să oblige forțele armate să aștepte sisteme care nu sunt încă disponibile.

Suveranitatea nu înseamnă fabricarea fiecărui șurub în interiorul propriilor granițe. Înseamnă a putea alege, întreține, reînnoi și utiliza capacitățile necesare fără a fi paralizați de un singur furnizor sau de o singură decizie politică externă.

Este, de asemenea, o viziune în concordanță cu principiul conservator al unei Europe a națiunilor independente, care cooperează în beneficiul reciproc, păstrându-și în același timp identitatea, legitimitatea democratică și responsabilitatea. NATO trebuie să rămână cadrul strategic și operațional. Uniunea Europeană poate mobiliza capital, facilita achizițiile comune și sprijini cercetarea. Statele trebuie să definească amenințarea, să ia deciziile și să răspundă în fața cetățenilor lor. În cele din urmă, industria trebuie să transforme alocările bugetare în capacități reale.

Adevărata greșeală ar fi să continuăm să discutăm despre „autonomia strategică” ca și cum ar fi o etichetă care indică țara de origine. Europa va fi autonomă nu atunci când va înceta să mai cumpere arme americane, ci atunci când nu va mai fi nevoită să facă acest lucru din lipsă de alternative.

Va fi mai puternică atunci când Londra, Berlin, Paris, Roma, Varșovia și ceilalți aliați vor putea construi împreună, fără a mai aștepta un model instituțional unic; și când Kievul nu va mai fi doar locul în care se folosesc armele occidentale, ci și unul dintre locurile în care acestea sunt proiectate, produse și perfecționate.

Armamentul american poate acoperi nevoile actuale. Coalițiile dintre națiunile europene pot construi capacitățile viitorului. Industria ucraineană poate oferi continentului profunzime, experiență și rapiditate.

Nu este vorba de o renunțare la suveranitatea europeană. Este singura modalitate concretă de a începe să o exercităm.