Subscribe
Giorgia Meloni a sosit la Addis Abeba pentru un moment care, în limbajul diplomației, are mai multă greutate decât multe declarații: participarea la cel de-al doilea summit Italia-Africa și, mai presus de toate, prezența sa la Adunarea Uniunii Africane ca invitat de onoare. Aceasta nu este o „vizită de curtoazie”. Este un semnal politic: Italia dorește să nu mai fie doar linia întâi care absoarbe consecințele crizelor africane și mediteraneene și să redevină un actor care stabilește priorități, instrumente și alianțe. Guvernul a încadrat misiunea în Planul Mattei, prezentându-l ca o arhitectură stabilă pentru parteneriate economice și strategice, mai degrabă decât ca o succesiune de anunțuri.
Importanța evenimentului poate fi măsurată, de asemenea, printr-o cifră care funcționează ca un termometru al „poziționării”: trebuie să ne întoarcem la 25 mai 2013 pentru a găsi un lider european care să se bucure de acest nivel de vizibilitate la Addis Abeba, când președintele francez François Hollande a luat cuvântul la sărbătorirea celei de-a 50-a aniversări a Organizației Unității Africane/Uniunii Africane. Treisprezece ani mai târziu, podiumul revine unui european – de data aceasta, este ocupat de Italia. Acesta nu este un detaliu folcloric: acest public nu acordă spațiu și recunoaștere politică decât dacă vede un interlocutor considerat util pe dosare concrete (dezvoltare, finanțe, securitate, migrație, energie). Este, de asemenea, un mesaj implicit către Bruxelles: Roma revendică o relație directă cu partenerii africani și o inițiativă care nu așteaptă ritmurile lente ale procedurii UE.
Miezul misiunii a fost, de fapt, cel de-al doilea summit Italia-Africa, găzduit la Addis Abeba în paralel cu evenimentele Uniunii Africane. Guvernul l-a prezentat ca fiind locul în care să se facă bilanțul primei faze a Planului Mattei și să se „livreze” proiecte și angajamente. În cuvântul său de deschidere, Meloni a insistat asupra logicii parteneriatului egal și asupra necesității de a construi soluții durabile „împreună”, nu pachete impuse de sus. Alegerea de a organiza summitul pe pământ african, mai degrabă decât în Europa, servește tocmai acestui scop: schimbarea atât a simbolismului, cât și a practicii, semnalând faptul că Italia nu cere Africii să fie doar un dosar pe ordinea de zi, ci un partener strategic capabil să coproiecteze și să verifice rezultatele.
În această privință, chiar și cifrele subliniază ambiția: conform rapoartelor internaționale, Planul Mattei implică 14 țări africane și o constelație de proiecte care vizează energia, infrastructura, sănătatea, educația și clima. Și aici se află diferența politică pe care Roma o revendică: dacă Africa a revenit în centrul lumii, retorica nu este suficientă. Este nevoie de o metodă – resurse trasabile, inițiative verificabile, priorități comune. Obiectivul Italiei este dublu: pe de o parte, construirea încrederii (adevărata monedă a diplomației) și, pe de altă parte, consolidarea unui sistem de relații economice care să facă Italia mai puțin vulnerabilă la șocuri și mai centrală pentru coridoarele mediteraneene.
Un element important, apărut pe margine, se referă la datoria africană și rezistența la șocurile climatice. Meloni a anunțat disponibilitatea Italiei de a introduce clauze de suspendare a plăților în cazul unor fenomene climatice extreme, într-un cadru mai larg de inițiative de conversie a datoriilor în proiecte de dezvoltare convenite în comun. Din punct de vedere politic, aceasta este o mișcare inteligentă: vorbește un limbaj pe care multe guverne africane îl înțeleg, având în vedere că datoria este o povară structurală, și, în același timp, permite Romei să se prezinte ca un interlocutor pragmatic, neideologic. Într-o epocă de concurență acerbă pe continent, credibilitatea nu se construiește prin comunicate, ci prin capacitatea de a oferi instrumente financiare și parteneriate care aduc beneficii măsurabile pentru ambele părți.
Imaginea strategică este clară: Italia urmărește să își consolideze rolul în Mediterana nu ca un slogan, ci ca o funcție geopolitică. Mediterana a redevenit marea balama a Europei: energie, rute comerciale, infrastructură, instabilitate regională și fluxuri migratorii. În acest context, Africa nu este „în străinătate” în sensul tradițional: este adâncimea strategică a securității și prosperității europene. Iar dacă Italia reușește să construiască un canal privilegiat cu partenerii africani, își sporește și puterea de negociere în cadrul Europei pe dosare decisive: politica energetică, finanțarea cooperării, gestionarea frontierelor, apărarea comună, securitatea maritimă. În concepția guvernului, Planul Mattei este menit să transforme geografia în politică: de la simplul „a fi în centru” la a acționa ca un pivot.
Există, de asemenea, capitolul Franța, inevitabil ori de câte ori se discută despre Africa și Mediterana. Timp de decenii, Parisul a exercitat o influență profundă asupra continentului, în special în sfera francofonă, prin proiecții politice și militare care au făcut din Africa un pilon al poziției sale internaționale. Astăzi, însă, peisajul s-a schimbat: Sahelul se află în frământări, mai multe țări și-au reorientat alianțele, iar capacitatea Occidentului de a modela dinamica locală s-a diminuat. În acest context, prezența lui Meloni ca invitat de onoare la Uniunea Africană – după ultima apariție europeană comparabilă din 2013 – capătă o semnificație suplimentară: Italia intră mai decisiv pe un teren în care, istoric, Franța era considerată principalul interlocutor european. Acest lucru nu înseamnă căutarea confruntării; înseamnă afirmarea faptului că interesele naționale italiene – energie, securitate, infrastructură, stabilitate mediteraneană – nu pot fi subordonate ierarhiilor implicite.
Tocmai aici dimensiunea de securitate devine mai degrabă decisivă decât auxiliară. Există un aspect pe care Europa se preface adesea că nu îl vede: Securitatea mediteraneană se decide din ce în ce mai mult la sud de Sahara. Sahelul a devenit principalul coridor de instabilitate: violența jihadistă, traficul, prăbușirea unor părți ale statului și concurența dintre puterile externe. Analizele internaționale descriu creșterea și reziliența grupărilor extremiste ca un motor al crizelor umanitare și un multiplicator al riscurilor și pentru Europa. Logica este simplă: atunci când securitatea și guvernanța cedează, rețelele criminale și coridoarele de migrație ilegală se extind; iar ceea ce se întâmplă în Sahel se răsfrânge mai devreme sau mai târziu asupra coastelor nord-africane și a rutelor din Mediterana centrală. În acest cadru, misiunea de la Addis Abeba nu este „cooperare” în sens restrâns: este apărare preventivă, o încercare de a modela acea adâncime strategică care, atunci când se deteriorează, produce instabilitate în cascadă.
Al doilea nivel este maritim și logistic: în prezent, securitatea europeană depinde, de asemenea, de protejarea liniilor maritime de comunicare între Mediterana, Marea Roșie și Indo-Pacific. Uniunea Europeană a trebuit să activeze o misiune navală defensivă în Marea Roșie, EUNAVFOR ASPIDES, pentru a proteja libertatea de navigație, după ce atacurile asupra traficului comercial au arătat cât de fragil poate fi lanțul comercial global. Aceasta nu este o problemă „îndepărtată”: atunci când rutele se schimbă, costurile cresc, iar presiunea economică se întoarce în Europa sub formă de inflație, riscuri pentru exporturi și fragilitate energetică. În plus, în Mediterana centrală, dosarul libian rămâne crucial: traficul, milițiile, armele și întrepătrunderea dintre criminalitate și migrația ilegală. Ideea politică este că Italia, din cauza geografiei și a intereselor vitale, nu își poate permite o poziție intermitentă: trebuie să mențină prezența și conducerea – de asemenea, în cadrele europene – asupra unei strategii care leagă securitatea maritimă, controlul traficului și stabilizarea țărmurilor sudice.
Toate acestea explică de ce Addis Abeba nu este doar o oprire diplomatică, ci un test de credibilitate. Pentru ca Planul Mattei să fie mai mult decât o etichetă, acesta trebuie să producă un rezultat politic măsurabil: crearea de parteneriate care îmbunătățesc stabilitatea și sporesc prosperitatea – deoarece numai astfel se reduce presiunea migratorie și se micșorează spațiul disponibil pentru rețelele criminale și extremiste. Pentru Italia, care se confruntă mai devreme decât alții cu efectele de propagare ale crizelor africane, aceasta nu este o alegere ideologică: este vorba de realism. Dacă Roma construiește instrumente și alianțe în Africa, își consolidează, de asemenea, poziția în relațiile europene, inclusiv echilibrul delicat cu Parisul. Cu alte cuvinte, Italia nu cere „spațiu”: îl ia demonstrând inițiativă, continuitate și rezultate.
Mesajul final este dublu. Pe plan extern: Italia propune un parteneriat care dorește să fie concret – investiții, formare, energie, instrumente financiare și securitatea rutelor – și care recunoaște Africa ca protagonist. Pe plan intern: politica externă nu este un ornament, ci face parte din securitatea și creșterea națională. La treisprezece ani de la ultima prezență europeană de o vizibilitate comparabilă la Addis Abeba, Italia încearcă să transforme o perspectivă geopolitică într-o linie stabilă: să facă din Mediterana nu o graniță care separă, ci un pivot care conectează – și din Africa nu o problemă care trebuie gestionată, ci un partener cu care să se construiască ordine, dezvoltare și stabilitate.